Avem erotism în arta românească?

Mi-a fost adresată întrebarea de mai sus de către comisia de licență de la Facultatea de Istoria și Teoria Artei din cadrul Universității Naționale de Arte din București în 2003, după ce, cu an înainte, îmi înscrisesem tema de cercetare pentru examenul de licență cu titlul „Erotism și sexualitate în arta românească modernă și contemporană”. Surprins de această primă întrebare adresată la intrarea în sala de examen și negăsind rapid o altă soluție să ies dintr-o situație ce părea închisă, am răspuns atunci printr-o altă întrebare: „Oare care poate fi considerată cea mai erotică reprezentare din arta românească?”, pornind rapid exemplificările cu cîteva lucrări de Brâncuși care nu putea fi ignorate, precum „Principesa X”, „Sărutul” și cu folclorul cunoscut al „Coloanei Infinitului”, numită în epocă și „sula lui Tătărescu”. Desigur, exemplele mele, date atunci, au continuat apoi într-o ordonare tematică, dar și cronologică, cuprinzînd arcul de timp de la Theodor Aman pînă la Dumitru Gorzo, încercînd să conving comisia compusă din bizantiniști și medieviști că inclusiv poziționarea cercetărilor asupra subiectului suferea de multe, inclusiv de pudibonderie bibliografică. Ar mai trebui să adaug că bibliografia pe această temă era atunci încă săracă și subiectul tratat „cu perdea”, așa că din această nevoie l-am contactat pe criticul, istoricul de artă, dar și memorialistul Petre Oprea, care, voluntar, mi-a oferit ajutorul său prin recomandări povestite, dar și scrise pe paginile de gardă ale cărților sale, pe care mi le oferea și căruia îi rămîn și acum recunoscător. Îmi amintesc cu tristețe că după ce l-am invitat prima dată să ne întîlnim la facultate, profesorii mi-au interzis să-l mai aduc acolo, așa că ne-am văzut de atunci pe o bancă din Parcul Nicolae Iorga, de pe Calea Victoriei din București. Trebuie să mai adaug un alt detaliu biografic, acela că din anul 2000 intrasem în redacția Plai cu Boi – revista lu’ Dinescu, unde, ocupîndu-mă, alături de Ovidiu Panighianț, de prezentarea grafică a revistei, primeam, într-o efervescență explozivă, sute de propuneri de acest fel pentru ilustrația artistică a revistei. Distanța între mediul academic și cel publicist era deci una uriașă, mai ales într-o perioadă de liberalizare sexuală, precum cea începută după 1989 și pe al cărei val tocmai urcasem și eu. Contextul era deci unul stimulativ și, în momentul de mai tîrziu, din 2013, al primei publicări în volum a acelui studiu, aveam în analiză și reproducere peste 1.000 de lucrări de artă aparținînd unui număr de peste 300 de artiști români. În 2018 am realizat la Muzeul Municipiului București o expoziție acompaniată de volumul intitulat Erotism și sexualitate în „Epoca de Aur”, avîndu-i alături ca autori pe Cristian Vasile și Călin Hentea. Cercetarea mea asupra erotismului în arta din România continuă acum, în profunzime, cu perioadele dictaturilor lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și Carol al II-lea, iar în acest moment are în considerare pentru 2.600 de lucrări de artă de la peste 410 artiști români.

Cum rămîne totuși cu senzația că eroticul și erotismul au ocolit arta românească? Trebuie spus că barometrul erotismului dă măsura granițelor permisivității, tabuurilor, moralei, bunului-gust, libertății de exprimare etc. Aceste teritorii ale democrației gustului și reprezentării într-o țară creștin-ortodoxă au fost cucerite treptat, arta laică fiind desprinsă din cea religioasă și de aceea, uneori cu prețul unor scandaluri, aceste granițe de înțelegere au fost fiind timid și treptat lărgite, iar ceea ce altădată părea vulgar sau chiar pornografic, astăzi poate părea comun și banal. Artiștii români au testat, la început mai pudibond, aceste limite ale reprezentării prin diverse camuflări, care le permiteau expunerea publică a lucrările lor de artă și apoi chiar achiziționarea lor. De la artificiile simbolice ale lui Gheorghe Tătărescu, în care nudul cu ulciorul spart reprezenta femeia care căzuse în păcat, sau Nicolae Grigorescu, care idealiza nuditatea feminină prin întinerirea reprezentării modelelor sale, care ajungeau reprezentări angelice prin renunțarea la pilozități și chiar diformism sexual (care astăzi ar putea intra sub incidența legii de reprezentare de nuditate infantilă), la Iosif Iser, care asocia nuditatea odaliscelor, tătăroaicelor sau turcoaicelor cu aparențele etnice și religioase ce astfel nu instigau reacțiile creștinilor, care le puteau admira nuditatea în tiparul haremului păgîn. Însă cele mai multe dintre lucrările cu subiecte explicit erotice, de regulă de dimensiuni reduse, realizate pentru budoarele aristocraților, nu au ajuns firește în monografiile și albumele acestor maeștri ai artei românești, oricum nu în cele editate în tiraje de masă din perioada comunistă. 

În perioada stalinist-comunistă a lui Gh. Gheorghiu-Dej, care preluase și impusese un repertoriu de teme sovietice, erotismul nu-și găsește loc decît rar, forțînd teme precum maternități, scene de baie sau nuduri de țărănci, în care ecourile nudității erotice erau reprezentate mai ales prin lucrărilor unor sculptori lansați deja din perioada interbelică (Boris Caragea, Oscar Han, Cornel Medrea, Constantin Baraschi, Ion Jalea) – pe de-o parte ca recurs la antichitatea greco-romană, componentă de bază a educației artistice, pe de altă parte ca influență a modelelor sculpturii occidentale reprezentate de artiști precum Antoine Bourdelle, Auguste Rodin, Aristide Maillol, Ivan Mestrovici. Începînd cu mijlocul anilor ’60, odată cu sistematizarea litoralului românesc, asistăm la amplasarea în cadrul acestor noi ansambluri arhitecturale și peisagistice a unor lucrări de artă cu teme erotice, „cu perdea”. Sculptorii români au putut astfel aborda teme și subiecte erotice încorporate cu naivitate și puerilitate în lucrări ce poartă titluri precum „Gingășie”, „Contemplație”, „Tineret” etc. Aceste reprezentări de nuduri supradimensionate sînt elogii aduse fertilității femeii, tinereții, care, privite din punct de vedere al erotismului lor, își ating precis scopul. Acestea erau desigur excepțiile perioadei marcate de lupta cu erotismul decadent, brutal occidental, văzut ca orientat pe profit și exploatare, acuzînd pornografia și propaganda sexuală, imoralitatea și decadența în contrast cu o solidaritate sexuală camaraderească, conservatorism, fertilitate, pragmatism și prudență.

Apoi, odată cu trecerea de la realismul socialist la umanismul socialist, erotismul socialist sănătos devine apărător și ocrotitor al familiei socialiste, într-o campanie de politici pronataliste, în fața ofensivei occidentale sexualizante și comerciale. Zona privilegiată de exprimare, încă rezervată, aparține graficii și picturii, iar campionii acestor tipuri de reprezentări, la care aveau acces mai ales elitele, au fost Marcel Chirnoagă și Sabin Bălașa. Rămîne totuși întrebarea: cum, fără un acces la stimulente erotice și libido vizual, a fost posibilă explozia demografică a generațiilor baby boom și apoi a decrețeilor?

Firește, anii ’90 recuperează abrupt, prin scandaluri, liberalizarea sexuală de tarabă, fără prea multe rafinamente, iar sexualitatea pornografică devine tot mai anonimă și mai concentrată pe detalii close-up ale organelor genitale, eventual chiar surprinse în act sexual. 

În lungul parcurs punctat mai sus putem observa cum erotismul, arta și artiștii au depins de politicile culturale pînă cînd genul își găsește canalele dedicate proprii, de la expoziții marcate cu +18, sub sigla Parental Advisory a conținutului explicit, în reviste, pe telecomandă sau videochat.

Cosmin Nasui, fondator al platformei online pentru susținerea și promovarea artei contemporane românești www.modernism.ro, este curator, istoric, critic de artă și coautor, printre altele, al volumului Erotism si sexualitate în „Epoca de Aur” (PostModernism Museum Publishing House, 2018).

Foto: wikimedia commons