Avem criminalitatea pe care nu vrem să o prevenim
Ultimii ani au amplificat cererea de securitate la nivelul tuturor comunităţilor umane, fapt cauzat de o criminalitate din ce în ce mai diversificată şi de dovezile peremptorii privind incapacitatea instituţiilor specializate ale statului de a asigura protecţia tuturor persoanelor şi a bunurilor acestora. Să mai adaugăm interesul acordat de mass-media crimelor grave, corupţiei şi abuzurilor de tot felul în faţa cărora par să nu existe soluţii imediate. Cînd peste acestea se suprapun şi dezastrele naturale repetate, ca în cazul inundaţiilor, un sentiment de părăsire cuprinde oamenii de toate categoriile. În acest context, cei mai mulţi se deschid spre cooperare, ascultă experţii în domeniu şi fac cheltuieli pentru echipamente de protecţie, urmează cursuri de karate, ţin în apartamente cîini lupi sau iau somnifere să poată dormi noaptea, după posibilităţi... Deseori, securitatea cetăţenilor obişnuiţi pare o preocupare conjuncturală a guvernanţilor sau a aleşilor locali, mai ales în preajma alegerilor sau pentru a evita o eliberare din funcţie după o crimă sau un accident de circulaţie cu urmări mai deosebite. Atunci se vorbeşte de dreptul fundamental al oamenilor de a trăi într-un mediu liniştit şi curat, de importanţa creării locurilor de muncă pentru a-i integra pe cei marginalizaţi sau fără domiciliu stabil. Din păcate, nici scena politică nu ne ajută prea mult: abundă indivizi care mint, fură, dispreţuiesc legile, pierzîndu-şi total credibilitatea în faţa celor mulţi şi care au nevoie totuşi de idoli! Uneori, se "elaborează" diagnoze greşite, se formulează explicaţii simpliste ale unor pseudo-experţi în problemele criminalităţii, risipind astfel, fără rost, puţinele resurse financiare şi materiale care există. Alteori, se încearcă depolitizarea problematicii calităţii vieţii canalizînd atenţia spre responsabilitatea individuală în faţa valului de infracţiuni sau spre lipsa de cooperare a populaţiei cu poliţiştii. Mai adaug la acestea promisiunile entuziaste privind tratamentul rapid al cauzelor delincvenţei prin mobilizări temporare de forţe în "zonele sensibile". Sînt ocolite sistematic adevăratele soluţii pe termen lung: reconstrucţia urbană, integrarea tinerilor în muncă, un învăţămînt de calitate, amenajări adecvate pentru timpul liber şi sport, un transport în comun coerent, măsuri de igienă publică eficace, solidarizarea oamenilor la programele de prevenire a pericolelor de orice fel. Literatura consacrată acestui domeniu se găseşte, din păcate, mai ales în străinătate: la noi s-a studiat şi s-a scris foarte puţin, fapt care întreţine ideea că represiunea e singura modalitate de a lupta contra criminalităţii, că intervenţiile în forţă sînt suficiente pentru a menţine ordinea socială. Abordările retorice nu lipsesc însă din discursul unor înalţi funcţionari ai poliţiei, jandarmeriei sau ai administraţiilor locale: totul se năruie cînd îi întrebi dacă ştiu ce este un program de prevenire, ce au făcut concret şi, mai ales, cum au evaluat rezultatele. Iluzia că poate exista o societate fără criminalitate s-a risipit de mult. Noul model social trebuie să includă criminalitatea ca o constantă, cu tot ce decurge de aici: personal specializat, penitenciare suficiente, un institut de criminologie, studii şi cercetări, programe diferenţiate de prevenire, informarea şi educarea publicului, fonduri pe măsura eforturilor, o fundaţie publică pentru prevenire, legislaţie adecvată, cooperare internaţională. O ţară fără un institut de criminologie (cel românesc a fost desfiinţat la propunerea ministrului Justiţiei pe 31 ianuarie 2007) e mai puţin credibilă atunci cînd se angeajază să apere cetăţenii şi bunurile lor, graniţele şi ordinea de drept, să menţină un climat social liniştit, să impună legea în situaţii de o mare diversitate. Şi asta pentru că autorităţile au nevoie să înţeleagă mai întîi fenomenele pentru a putea gestiona probleme atît de complexe precum criminalitatea. Traversăm o perioadă în care, la marile flageluri sociale cunoscute - corupţia, sărăcia, şomajul, drogurile, alcoolismul -, se adaugă terorismul, crima organizată, degradarea mediului urban, precum şi factori subtili ca abuzurile, discriminările, absenţa controlului, promovarea violenţei prin mass-media. Grupurile care suferă cel mai mult din cauza criminalităţii rămîn mereu aceleaşi: tinerii, vîrstnicii, femeile, persoanele singure, cei care trăiesc în cartiere marginalizate. Deşi riscurile imediate par urgente, ameliorările de durată apar doar cînd sînt abordaţi factorii indirecţi: incultura, sărăcia, lipsa perspectivei de viaţă. Ca urmare, prevenirea criminalităţii este o urgenţă a acestei perioade pentru România, o adevărată problemă de bună guvernare pentru a evita mersul spre o societate terorizată şi care nu poate neglija obiective precum ordinea socială, aplicarea corectă a legilor, supravegherea şi evaluarea activă a riscurilor de orice natură pe întreg teritoriul ţării. Pentru toate acestea este nevoie de o strategie de prevenire centrată pe dezvoltarea socială, în care puterile publice să aibă rolul principal în coordonarea programelor la nivel naţional, judeţean şi local. În ultimii ani, două modalităţi de prevenirea a delincvenţei sînt cele mai utilizate în lume: prima este prevenirea socială, care apelează la educaţie, iar prin intermediul instituţiilor şi specialiştilor, împiedică evoluţia indivizilor spre inadaptare şi antisocialitate. A doua este prevenirea situaţională, care urmăreşte protejarea persoanelor şi bunurilor cu ajutorul poliţiştilor şi experţilor care stabilesc măsuri eficace în teren, instruiesc cetăţenii, instalează dispozitive adecvate. Pe termen lung, acţiunile preventive au o dublă orientare: pe de o parte, spre factorii care anticipează o dezvoltare inadecvată a persoanei şi a familiei sale şi, pe de altă parte, spre comunitatea în care trăiesc aceştia. Prevenirea socială dezvoltă programe de ameliorare precoce a competenţelor de viaţă ale minorilor, de eliminare a carenţelor parentale, de creare a condiţiilor pentru o bună evoluţie intelectuală şi morală a familiei, de îmbogăţire a mediului educativ în care trăiesc copiii. A te purta civilizat, a respecta regulile, a-ţi controla agresivitatea, a-ţi impune să fii bun cu cei din jur, a fi cooperant, a-i preţui pe cei apropiaţi nu sînt achiziţii atît de facile pe cît par la prima vedere. Cu cît vulnerabilitatea socială a copiilor şi părinţilor este mai mare, cu atît riscul apariţiei şi menţinerii conduitelor antisociale este mai amplu. Cînd eşti convins că nu ai valoare şi nici viitor, conduita morală e considerată un lux inutil. O strategie amplă de prevenire trebuie să clarifice foarte repede o serie de probleme fundamentale: tendinţele şi cauzele criminalităţii în ţară şi în lume, sursele vulnerabilităţii sociale şi individuale, izvoarele tradiţionale ale ordinii sociale, modalităţile creării unei culturi adecvate ideii de prevenire, domeniile şi principiile care fundează programele de prevenire, necesitatea acţiunilor proactive, calitatea penalităţii actuale, limitele sistemului penitenciar, elaborarea reglementărilor naţionale corespunzătoare. Un capitol aparte va fi consacrat instituţiilor şi organizaţiilor implicate direct în prevenirea criminalităţii: ministere, întreprinderi, organizaţii non-guvernamentale, benevoli. Unele priorităţi sînt vizibile de pe acum: o lege a prevenirii, sondaje de victimizare, cartografierea delincvenţei, formarea specialiştilor. Iată şi un alt argument pentru abordarea serioasă a prevenirii criminalităţii: costurile sale enorme. Acestea includ cheltuielile privind funcţionarea poliţiei, jandarmeriei, parchetelor, tribunalelor şi penitenciarelor, valoarea îngrijirilor medicale şi psihologice acordate victimelor, pierderile determinate de corupţie, de furturile de bunuri aparţinînd cetăţenilor sau firmelor, de fraudele economice şi fiscale, de fraudele vamale, de cheltuielile prilejuite de tulburările ordinii publice, de pagubele generate de comerţul clandestin şi de profiturile din lumea interlopă, de cheltuielile firmelor particulare şi de stat pentru a se proteja. La acestea se mai adaugă acele aspecte greu de cuantificat, dar generatoare de mari suferinţe: pierderile de vieţi omeneşti, vieţile distruse ale rudelor victimelor criminalităţii, reacţiile de răzbunare, neîncrederea ce survine în relaţiile sociale, frica permanentă de o nouă agresiune, schimbarea obiceiurilor oamenilor determinate de teama de noi infracţiuni, pierderile turistice şi culturale, imaginea defavorabilă a ţării în ochii străinilor. Costurile, desigur aproximative, făcute publice de cîteva ţări în 1996, stau mărturie în acest sens: Statele Unite - 425 de miliarde de dolari (doar costurile sociale), Anglia - 51 de miliarde de lire sterline, Canada - 46 de miliarde de dolari canadieni. Întregul efort de prevenire are în centrul său o diversitate de programe pentru copii şi familie, pentru şcoli şi comunităţi, pentru victime, pentru deţinuţi, pentru minorităţi şi imigranţi etc., dar şi programe înalt specializate în domeniul toxicomaniei, corupţiei, crimei organizate, mediului natural şi construit (unele există deja, dar nu se bucură de o coordonare generală adecvată). Activitatea de prevenire nu poate fi eficientă în orice condiţii: este nevoie de statistici uniforme, de o legislaţie incisivă, de o reflectare obiectivă în mass-media, de evaluarea corectă a nevoilor locale, de implicarea cetăţenilor şi a sectorului privat. Prevenirea se realizează cu participarea unor ample categorii de oameni, nebănuite la prima vedere: corpul profesoral din toate categoriile de şcoli, arhitecţii care trebuie să proiecteze spaţii de locuit uşor de supravegheat şi care să încurajeze viaţa în comun, persoanele care pot deveni victime, martorii întîmplători care asistă la scene conflictuale, familiile tinere care au dificultăţi, poliţiştii, al căror rol pacificator devine din ce în ce mai amplu, personalul din penitenciare şi toate categoriile de deţinuţi, portarii şi chelnerii din baruri, discoteci şi restaurante, responsabilii cu iluminatul străzilor, patronii de firme sincer interesaţi de siguranţa instituţională şi de diminuarea pierderilor produse de sustrageri de tot felul... "Prevenirea nu este doar opera unui specialist, ci ea solicită efortul tuturor. Dincolo de recomandări foarte limitate, ea implică apelul la o schimbare de mentalităţi... O societate unde se reînnoadă comunicarea, unde constrîngerile rămîn suple, unde omul este luat constant în consideraţie va refuza violenţa. Refuzînd această sfidare, se va naşte o lume nu fără violenţă, dar mai liniştită" (Răspuns violenţei, Paris, 1977). Abordarea matură şi profesională a complexităţii fenomenului infracţional din România zilelor noastre se impune deci cu necesitate: pe lîngă miile de miliarde de lei aduse pagubă cetăţenilor ţării şi economiei naţionale prin extinderea fenomenului infracţional, costurile determinate de funcţionarea unei structuri de prevenire sînt, desigur, insignifiante. Şi totuşi, o asemenea structură nu există deocamdată...
