Avem casete cu „Casablanca“
E revelionul lui 1987, am 5 ani și în apartamentul parinților mei se aude Modern Talking. Orga de lumini construită de taică-miu la el la fabrică clipește în verde, galben și roșu, în ritmul dat de „Brother Louie“. Mă minunez iar și iar cum e posibil ca o orgă să audă muzica și să danseze în ritmul ei, ca mine, ca mama și ca tata. Muzica vine din magnetofon. Mi se pare uriaș, nu înțeleg cum merge, nu am voie să umblu la el. Benzile se învîrt sincron și de-acolo pleacă, unul după altul, cîntec după cîntec. Cum de se întîmplă asta, e un mister. La fel de mare ca orga care aude muzica. La fel de mare ca fețele celor care cîntă. La fel de mare ca versurile în engleză pe care nu le înțeleg.
E 1993, eu am 11 ani și sînt pentru prima dată în disco Ring. N-am văzut niciodată atît de mulți oameni dansînd. Ei sînt în costume de baie, eu m-am îmbrăcat cu fusta mea de Lambada. La pupitru e un domn care schimbă melodiile. Vorbește peste ele și asta mă enervează groaznic, dar îmi trece repede cînd pune o piesă pe care o știu. Am avut spectacol cu ea la dansuri, știu să dansez perfect pe ea, așa că mă prefac că sînt singură în discotecă și fusta mea de Lambada se învîrte pe „Let’s Twist Again“.
E toamna lui 1995 și sîntem la Poiana Țapului. Acum muzica vine din casetofon, iar casetofonul vine cu noi peste tot unde există o priză. Caseta cu Hiturile verii ’95, cumpărată de la taraba din Eforie Sud, are o copertă colorată în roșu, galben și verde, ca orga de lumini din sufrageria noastră, dar n-are pe ea cea mai frumoasă melodie din lume. Aș asculta-o tot restul vieții mele și dacă ar trebui să derulez banda înapoi cu pixul sau cu degetul care îmi încape prin gaura zimțată a casetei. „Casablanca“. Nu o am și nu pot face nimic ca să o am. „Casablanca“ se găsește rar și foarte puține casete o conțin. Abia a apărut, acolo unde apare muzica frumoasă, în străinătate. Mergem să luăm TEC de kiwi de la un magazin din centru. Pe geamul magazinului e lipită o foaie de hîrie. Mă opresc în dreptul ei pentru că simt că mi se taie picioarele de bucurie și simt că visez. Pe foaie scrie cu pixul „Avem casete cu «Casablanca»”.
E 1996 și am propriul meu walkman. L-am cîștigat acum un an la Robingo și sînt foarte mîndră de asta. N-am voie să-l scot afară, să nu mi-l fure cineva, dar pot să dau muzica oricît de tare la căștile firave, învelite într-un burete care mai mult mă zgîrie pe urechi. Ascult caseta cu Erasure, cumpărată din tîrg de la Obor. Cel mai mult îmi place „Always“ și cînt versurile cu voce tare, dar numai pentru că sînt singură acasă.
E 1997, am 15 ani și nimeni nu mă înțelege. Am în sfîrșit camera mea și profit de asta ca să plîng în fiecare noapte. Îl ascult pe Ciprian Dinu la Radio 21 și sper să nu mai vorbească iar peste „Hold Me Now“, ca s-o pot înregistra și să pot să plîng peste ea și mai tîrziu. O am trasă de trei ori, o dată fără început, pentru că n-am avut casetă goală la îndemînă, o dată pînă la jumătate pentru că a venit ora exactă și o dată cu vocea lui, care nu mă deranjează atît de tare, că e blîndă și oricum mă întreb non-stop: cum arată Ciprian Dinu? Cum arată Johnny Logan? Începe „Fell in Love with An Alien“ și o înregistrez pe ea. Kelly Family știu cum arată, am poster cu ei. Umplu așa și caseta asta. I-am făcut deja coperta cu carioca, trec și ultima melodie și îmi completez colecția de casete care se cheamă toate Love Songs. Part 1, part 2, part 3, part 4. Le ascult pe rînd, iar și iar, și pare că cineva totuși mă înțelege – toți cei care cîntă.
Am 19 ani și am descoperit că poți împrumuta de la British Council casete video cu trupe britanice. Dau peste un VHS cu videoclipuri de Nick Cave. „Henry Lee“ mă lasă cu gura căscată. „Mercy Seat“ mă sperie. Citesc despre Nick Cave tot ce găsesc, dar nu prea găsesc. Prietenii mei nu au, așa că îmi încerc norocul la colegul meu Vlad de la cursul de pregătire de la UNATC. Vlad e deștept și știe muzică. Se bucură cînd îl întreb. Săptămîna următoare primesc patru albume complete, cu piesele scrise de mînă pe bucăți de hîrtie, decupată cît să intre în coperțile CD-urilor. Mi le-a copiat special pe toate. E cel mai frumos cadou din lume. E o declarație de dragoste. Mă îndrăgostesc și eu, de Nick Cave pe loc, de Vlad doi ani mai tîrziu.
Am 41 de ani. E 2023, sînt în avion spre Seattle și scriu textul ăsta. Ascult la airpods-uri piesele din folder-ul meu de Liked Songs pe Spotify. E o ciudățenie folder-ul ăsta, format aleator din click-uri pe inimioare date cu generozitate. Unele nici nu știu cum se numesc, despre altele mă întreb ce caută acolo și cît de eclectice mi-au ajuns gusturile muzicale de cînd îmi petrec atîta timp pe Spotify, de cînd ascult muzică acasă, pe stradă, la volan, în tren, în avion.
E o piesă pe care aș vrea tare mult să o ascult acum, dar n-am Internet, iar în librăria de muzică a Turkish Airlines nu se găsește. Cobor din avion și cît aștept bagajul dau un search pe Spotify. O găsesc imediat și e ciudat să citesc numele ăsta pe un ecran și nu scris de mînă pe o copertă colorată în roșu, verde și galben: Jessica Jay. Zîmbesc cînd dau play. Fell in love with you watching Casablanca. You know I’ve never really been there, so I don’t know.
Iulia Rugină este regizoare și scenaristă.
