Avakin School

Oana BOCA STĂNESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 855 din 27 august - 2 septembrie 2020
Avakin School jpeg

Înainte de pandemie, prin februarie, la fiica mea a venit în vizită o prietenă. Cei care sînt părinți știu că întîlnirile dintre fetițele din mediul urban, segmentul middle-class, înseamnă și geamantane de jucării cărate de părinți între casa-sursă și casa-destinatar. Dar e frumos: revederile sînt vesele, zgomotoase și colorate. Timp de ore bune, după ce revarsă conținul geamantanelor pe covor, fetițele nu fac altceva decît să îmbrace, dezbrace și să accesorizeze ținute. Asta pînă la un punct, pînă la borna „Nu mai avem haine frumoase!”. Moment în care migrează către online. Intră pe diverse aplicații unde îmbracă și dezbracă păpuși virtuale în grup. Cel mai des, în perioada aceasta, fiica mea accesează jocul Avakin Life.

Online, totul este mai strălucitor, pentru că personajele „au chiar și păr de aur!”. În plus, aplicația le permite să fie împreună și cu alte prietene cu care fac troc: schimbă fuste, rochii, ochi de diverse culori, păr aranjat în bucle, păr-drept-dar-de-aur, poșete, după niște socoteli care par să sfideze puțin matematica scorțoasă de la școală și primele capitole din manualul de economie de liceu.

Spre finalul vizitei despre care vă povestesc, fiica mea și prietenele ei crescuseră așa de frumos un personaj, că au ajuns să-i organizeze nunta. Avatarurile tuturor celor patru prietene care s-au jucat împreună erau dichisite, ornaseră sala de dans, stabiliseră și meniul, dar aveau o problemă: le lipsea preotul. S-au gîndit să-l roage pe fiul meu să joace acest rol. Ca să nu dea piept cu accesele misogine ale fratelui ei, fiica mea a apelat la mine să-l implor să descarce aplicația, să-și facă un cont, apoi să devină preot și să oficieze nunta. Sau, în fine, să le împrumute lor puțin telefonul ca să facă toate astea. Pentru că, de fapt, ele nu aveau nevoie de o persoană reală, ci de un nou dispozitiv electronic pe care să creeze un preot – telefonul meu era deja bucătar…

Ușurința cu care aceste fetițe de nouă-zece ani se pricep se reconcilieze întîlnirea dintre real și virtual nu ține de vreun talent special. Aceasta este normalitatea pentru mulți copii din mediul urban, cu o situație financiară care le-o permite. Sînt copii pe care mediul online nu-i inhibă, pentru că îl folosesc zilnic pentru ce are el mai bun să le ofere: informație, entertainment și nevoia de apartenență la comunitate.

Cum s-a pliat școala online – ivită din neant, știm… – pe acest „fundal”? Păi, cum a putut…

„Formatul” școala online la care au participat fiica și fiul meu a fost unul apropiat de cel al „reţelei intergalactice” a anilor ’60. Sau, coborînd în istoria mijloacelor de comunicare, aș putea spune că între „serviciul de mesagerie” cu porumbei al grecilor și perșilor și felul în care s-a desfășurat școala online a copiilor mei nu este o mare diferență. Timp de trei luni, nimeni nu s-a auzit cu nimeni, cei mici doar au primit și au transmis, pe mutește și contracronometru, teme via Google Classroom. O formulă „lucrativă” care a acoperit doar nevoile cognitive ale elevilor, ocolind strategic planul de a-l privi pe celălalt în ochi – chiar și cu ajutorul Zoom – și, în general, cam tot ceea ce ține de socializare și de inteligența emoțională. Asta deși s-a vorbit atît de mult în primăvara aceasta despre presiunea socială, despre incertitudinile și haosul psihologic care au însoțit pandemia, despre nevoia de reziliență și de dialog.

În toate lunile acestea de chin, m-am întrebat adesea dacă educația în sistem online de la școala unde învață copiii mei – o școală competitivă din centrul Bucureștiului – ar fi putut arăta altfel. Privind realist, mă tem că răspunsul este nu. Și asta pentru că nu a existat acea baghetă magică pe care, dacă am fi acționat-o, dascălii s-ar fi putut transforma peste noapte în specialiști IT cărora să nu le mai pese de programa școlară încărcată. În lipsa unor programe de formare continuă, care le-ar fi permis să fie deja familiarizați cu mediul online, profesorii au oferit atît cît s-au priceput, cît le-a permis programa și cît le-au cerut rapoartele de la inspectorat.

Întrebarea este cît ar fi putut copiii mei și colegii lor să crească cu ajutorul școlii online și nu i-a putut ajuta nimeni. Poate că este o întrebare ușor indecentă, într-o țară în care rata de abandon școlar este în creștere și în care mulți copii pleacă și se întorc flămînzi de la școală. Dar este o întrebare pe care eu mă ambiționez să o las să plece către potențialii cititori, pentru că ceea ce semnalez eu reprezintă, cred, o altă formă de ignorare a elevului. O bucată din puzzle-ul numit „încă o generație de sacrificiu”, într-un sistem de educație care ne ține legați ombilical de școală și unde elevii sînt parte a unei culturi a învățării despre care autoritățile nu-și imaginează că poate trece dincolo de curtea școlii.

În viața mea de părinte, școala online nu a venit singură. Odată cu ea, în cotidianul meu a intrat ceva ce seamănă cu o ceapă: cîteva straturi de griji legate de teme și deadline-uri, cîteva straturi de neliniște cu privire la echilibrul emoțional al copiilor, cîteva straturi de mînie declanșată de bîlbîiala autorităților și tot așa…

În mod naiv, în iunie am sperat că toamna ne va găsi un pic mai organizați. Deocamdată, însă, situația pare dominată de incertitudini și de angoase și, mai ales, populată de multe nereguli care sînt băgate sub preș, chiar în fața noastră. Mai este foarte puțin pînă începe noul an școlar, iar cei mai mulți dintre noi ne-am plictisit deja de gafele ministrului Educației și Cercetării. Ce va urma, vom afla, inevitabil, din mers.

Oana Boca Stănescu este manager cultural (Headsome Communication) și mama lui Marc (12 ani) și a Sarei-Iudit (10 ani).

Bătălia cu giganții jpeg
Unde greșesc autoritățile
Oare, în loc ca autoritățile să încerce să deservească traficul auto, nu ar fi mai constructiv, ca să nu zic mai la îndemînă, să-l descurajeze sistematic?
951 t pag10 foto Alberto Grosescu jpg
Străzi Deschise. Un pariu pentru viitorul Bucureștiului
Avem nevoie de asta ca de aer! Sau și mai bine spus, avem nevoie de asta ca să mai avem ceva aer.
p 11 jpg
Un spațiu public sigur
Mai nou vedem o șansă în tehnologii de condus autonom; mai bine ar fi să mergem din nou autonom pe picioarele noastre.
p 1 jpg
„Ce nu înțelegeți voi este că…”* – 11 lecții despre oraș
Pietonizarea e permanentă. A merge pe carosabil, chiar dacă temporar ți se dă voie, e aproape umilitor.
951 t pag12jos foto C Dragan jpg
În Suedia, două roți sînt mai bune decît patru
Municipalități suedeze au început să reducă drastic numărul locurilor de parcare din centru, înlocuindu-le cu parcări pentru biciclete.
p 13 jpg
Libertatea de a nu folosi mașina
Noua libertate este de a nu fi blocat în trafic, de a nu plăti rate la mașină, de a nu fi vulnerabil la fluctuațiile prețului petrolului.
1024px Bucharest Citaro bus 4374 jpg
În ce fel de oraș vrem să trăim?
Dacă alegi să optimizezi infrastructura pentru pietoni, mutînd accentul de pe autovehiculul individual, atunci vei aloca bugetul unor proiecte prin care crești capacitatea de transport în comun.
Paris patrimoine jpg
„În ceea ce privește mobilitatea urbană, cel mai important e să lupți împotriva izolării” – interviu cu Carlos MORENO
Administrațiile locale se confruntă cu această mare provocare de a oferi o alternativă la mașina personală care să fie acceptabilă pentru un număr mare de cetățeni.
Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.

Adevarul.ro

image
Reacţia neaşteptată a doi şoferi ucraineni în faţa unui român. „Mi s-a făcut pielea de găină, n-am ştiut ce să răspund“
Un şofer român a povestit cum a decurs întâlnirea neaşteptată cu doi ucraineni la Berlin, într-o parcare. Cei doi au avut o reacţie emoţionantă atunci când au aflat că au în faţă un român.
image
Experienţa unui turist în Cluj: „Nu pare din România. Arată într-un fel... “
Un turist a relatat impresiile sale după ce a vizitat Clujul şi spune că oraşul arată diferit de alte localităţi din România. Turistul a făcut mai multe remarci şi a explicat ce l-a impresionat.
image
Staţiunea balneară construită de la zero într-un oraş din Ardeal. Când vor sosi primii turişti FOTO
Autorităţile din Alba au mai făcut un pas în procesul de finalizare a unei investiţii în valoare de circa 35 de milioane de lei privind construcţia staţiunii de băi sărate din oraşul Ocna Mureş.

HIstoria.ro

image
România, alianțele militare și Războaiele Balcanice
Se spune că orice conflict militar extins are parte de un preambul, iar preludiul Primului Război Mondial a fost constituit de cele două conflicte balcanice din anii 1912 și 1913.
image
„Greva regală” și răspunsul lui Ion Mihalache
În prima parte a lui octombrie 1945, Lucreţiu Pătrășcanu îl abordează pe Mihalache, propunându-i să devină prim-ministru în locul lui Petru Groza.
image
Sultanul Mahmud II – călăul ienicerilor
Sultanul otoman Mahmud II (1808-1839) a fost cel care a iniţiat seria de reforme ce urma să modernizeze îmbătrânitul Imperiu Otoman şi să îl ridice la nivelul puterilor occidentale. Urcând pe tron în contextul luptelor dintre reformatori şi conservatori, Mahmud a înţeles mai bine decât vărul său, sultanul Selim III, cum trebuie implementate reformele la nivelul întregului imperiu.