Autorii şi alianţele lor dubioase
Se întîmplă că tocmai zilele astea fac o navetă destul de obositoare între două lumi: una reală, cealaltă fictivă. Scriu un roman. Cînd sînt invitaţi să intre în carte, cititorii au tot dreptul să se regăsească în personajul tînăr, frumos, deştept şi, mai ales, bun şi generos. Nu e deloc condamnabilă această nevoie a celor care citesc de a se identifica cu binele, măcar în ficţiune, în schimb, în cazul autorului, o asemenea opţiune e o metodă aproape sigură de a rata. Cred că autorul bun fuge ca dracul de tămîie, cum se spune, de autoproiectarea exclusiv în bun şi bine. Autorul bun îşi asumă tot răul lumii, îşi presară relele vieţii personale în toate personajele, sau, eventual (cei care-mi plac mie), îşi rezervă un rol de minimă importanţă, asemenea pictorului care se plasează în tablou numai ascuns îndărătul unei coloane sau pierdut în mulţime. De pildă autoportretul lui Puşkin în Evgheni Oneghin e făcut din cîteva replici din off, Camil Petrescu, în Patul lui Procust, are locuinţă confort trei, la subsol, iar Caragiale, în schiţa La Paşti, îşi face auzită vocea reală o singură dată, printr-un simplu hohot de rîs, dintr-un colţ al berăriei Gambrinus. E posibil aşadar ca exorcizarea răului general sau personal să se facă prin reconstituirea lui în scris, prin plasarea lui în figurile fictive. Pe de altă parte, m-am gîndit la uşurinţa cu care autorul îşi distruge creaţiile şi cît de mult rău le face personajelor, de parcă "n-ar fi şi ele oameni" care simt şi suferă. Creatorii se întrec în a comite răul în poveştile pe care le imaginează sau le repun în circuit. Îşi fac astfel rău lor înşile? Le fac altora? Cine sînt aceste fiinţe care ar trebui să ne semene şi care îndură tot ce se poate imagina, de la boli, sărăcie, închisoare, gelozii, pînă la metamorfoza într-un gîndac, să spunem. Uneori trebuie să citeşti "cu ochii închişi", atît de mult dor imaginile dintr-un roman. Aşa am păţit cu romanul lui Radu Paraschivescu, apărut acum un an, Cu inima smulsă din piept, al cărui final are atrocitatea specifică multor poveşti medievale. Autorul nu e deloc un "iubitor de sînge", nici un cinic, iar felul în care izbuteşte totuşi să păstreze cruzimea poveştii " una reală, repovestită " e remarcabil şi arată "gheara" adevăratului scriitor. Însă pînă la urmă altceva e important la autorii buni: e vorba de sunetul autentic, atît al binelui, cît şi al răului. Te poţi alia cu binele sau cu răul pentru a da contur lumii din carte, dar ele trebuie să fi fost trăite. Altfel coarnele diavolului şi aureola îngerului rămîn de hîrtie şi se fac ghemotoc în mînă. Agatha Christie n-a văzut, desigur, toate crimele relatate în cărţile ei, cele mai vîndute din toate timpurile, se spune. Dar ea a trăit în mic tot răul din lumea mare, asemenea lui Miss Marple, care ştie că toate dramele din St. Mary Mead sînt dramele Londrei, ale Parisului şi ale lumii. La vîrsta la care reuşeşti să înţelegi această posibilitate de transfer poţi deveni romancier. Cu precizarea că nu e deloc simplu să cunoşti bine şi să înţelegi corect dramele din St. Mary Mead, oricît de mic ar fi tîrgul cu pricina. De aceea, cred, eroina Agathei Christie, aliata autoarei, Miss Marple, este bătrînă. Bătrînă, simbolic vorbind, adică sage, cunoscîndu-şi bine semenii. Scriitorii buni sînt cei care nu lasă răul pe dinafară, dar nici nu-l fac doar de amorul artei. Ca să fie stăpîni pe situaţie, autorii ar trebui să aibă coarne de drac şi aripi de înger şi să le schimbe la repezeală, cum îşi schimbă actorii în dublu rol costumul, înfăţişarea şi vocea. Şi, după ce au fost în rai sau iad să rămînă, totuşi, cu picioarele pe pămînt.
