Autismul, ochii întorşi spre sine
Un studiu dedicat vieţii intrauterine arată faptul că toate formele perceptive sînt active încă de la începutul vieţii, în afară de cel vizual. Prima stare a nou-născutului chiar este caracterizată prin această preponderentă centrare pe senzaţiile care vin dinspre corpul propriu, mai mult decît pe ceea ce pare să semnaleze lumea exterioară. Aceasta este starea narcisică. Desprinderea din această stare şi paşii către lumea externă reală se fac natural, spontan, la marea majoritate a copiilor. Nu însă şi la copiii cu autism. Comunicarea fără cuvinte, prin atingere şi îngrijire corporală, prin dialogul diadei mamă-copil, prin intens schimb de priviri, prin zîmbetul căutat, provocat şi apoi cerut, dăruit de copil, prin reacţii la prezenţă/absenţă, comunicarea fuzională, simbiotică, empatică, înainte de cuvînt, mult înaintea momentului în care cuvîntul devine doar sens comunicat punînd în umbră sau chiar anulînd mesajul afectiv latent, subiacent, aceste forme de instalare în braţele mamei şi ale tatălui, în lume de fapt, toate par absente la aceşti copii, situîndu-i într-o lume secretă, enigmatică, în care accesul este nu atît refuzat, cît dureros imposibil. Sentimentul de straniu şi de "ceva în neregulă", nedefinit, este simţit în primul rînd de mamă. Un pediatru atent poate observa un bebeluş prea moale, pasiv, care nu reclamă nimic, hipotonic, sau dimpotrivă, un bebeluş rigid, agitat de ceva din el, inaccesibil, incapabil să se calmeze în braţele mamei, un bebeluş anorexic, adesea insomniac, o absenţă a interacţiunii dintre mamă şi copil datorată nu depresiei sau "absenţei" mamei din relaţie, cît unei absenţe de răspuns al bebeluşului. După 12 luni devin evidente absenţa primelor forme de comunicare prin limbaj şi apariţia stereotipiilor gestuale, precum şi interesul pentru anumite obiecte bizare sau ritualuri rigide. Pentru a pune acest diagnostic este necesară eliminarea altor cauze, cum ar fi surditatea, disfaziile sau tulburările majore în dezvoltarea limbajului, carenţele afective datorate abandonului sau depresiei mamei, angoasei ei, diagnosticul de encefalopatie. În toate aceste cazuri se poate constata că stimularea afectivă reuşeşte, chiar dacă cu o oarecare dificultate, ceea ce înlătură într-o oarecare măsură ipoteza autismului şi chiar dacă fenomene autiste pot acompania alte tulburări ale copilului, cum ar fi encefalopatia gravă, psihoza, alte deficienţe motrice, intelectuale, senzoriale. În privinţa etiologiei, mai multe ipoteze sînt puncte de pornire sau confirmări parţiale în cercetarea clinică, paraclinică, genetică. Nici o etiologie precisă nu a putut fi afirmată cu certitudine, în ciuda supoziţiilor teoretice ale clinicienilor, care se înscriu în vechea deja dispută biologic/psihogen. Ceea ce interesează însă în primul rînd părinţii şi clinicienii sînt amenajările terapeutice. Acestea sînt inventate pentru a suplini şi eventual dezvolta comunicarea şi se înscriu pe o axă - de la comportamentul aparent la dinaminca profundă - de la terapia comportamentală care instrumentalizează oarecum inserţia într-un grup, pînă la terapiile care îşi propun mai mult, şi anume dezvoltarea capacităţii de a intra în comunicare afectivă spontană, terapii prin joc, terapii ale diadei mamă-copil pentru dezvoltarea capacităţii materne de a-şi contacta afectiv copilul, de a sesiza inefabilele momente în care acest lucru este posibil, şi pînă la terapia prin dans, abordare corporală şi sincronizare concomitentă motorie şi afectivă. Părinţii inventează adesea forme de terapie extraordinare, valabile pentru ei şi copilul lor. Majoritatea părinţilor se dedică acestor copii şi îi ţin astfel în viaţă reuşind, mai ales la copiii autişti cu nivel mental bun, să ajungă la forme foarte bune şi particulare de integrare socială şi profesională. Exemplele sînt numeroase şi impresionante. La noi, aceste forme de terapie încep acum să se dezvolte, iar unele, cu succes. Diagnosticul se pune adesea cu prea mare uşurinţă, structurile de terapie sînt încă insuficiente desigur şi tot greul este dus de părinţi. Fragmente dintr-o consultaţie terapeutică L-am primit pe A. cu părinţii lui cu acea uşoară aprehensiune cu care primim pentru evaluare cazuri anunţate ca "grave". Concep prima consultaţie într-un setting potrivit atît primelor consultaţii cît şi acestui tip de cazuri: sînt avertizată că este vorba de un diagnostic de autism; primesc toată familia şi mă asigur de o marjă suficientă de timp. Băiatul, de 6 ani, avea deja o impresionantă istorie de evaluări medicale, era deja într-un cadru de recuperare "medico-pedagogic" inventat de părinţi. Eram acolo pentru a asculta "istoria secretă" adevărată şi ignorată a acestui copil, a acestei familii, eventual a acestor familii. Eram de asemenea acolo pentru a ajuta mama să accepte, să "vadă" ceea ce ţine de ea în acest eşec al comunicării, să îşi cultive cît mai mult cu putinţă potenţialul matern natural de a comunica cu bebeluşul ei. Eram acolo şi pentru a ajuta familia, pentru a o sprijini în această încercare. Băiatul este cuprins de angoasă la intrarea în cabinet: ţipă, trage de hainele mamei, doreşte să plece imediat. Nu percep nimic din trăirea părinţilor în acest moment, complet absorbită de căutarea unui mijloc de a face să funcţioneze un filtru de excitaţie: caut vată şi mama mă ajută să o pun în urechile copilului. Acesta se calmează, începe să se preocupe de obiecte din încăpere şi curînd îşi scoate vata din urechi. Ce s-a întîmplat de fapt? Am redus excitaţia, hiperestezia, în mod direct, obturînd un canal senzorial? A simţit şi a fost suficient pentru el să simtă capacitatea şi forţa mea de a-l conţine, s-a simţit prin mine în posesia unui filtru de excitaţie? ş...ţ Îl privesc, este un copil bine dezvoltat, uşor ţeapăn în mişcări, aşa cum sînt copiii a căror angoasă îi împiedică să se mişte. Îl simt cum ascultă tot ceea ce se vorbeşte, simt la un moment dat că are nevoie să îl ating în trecere, dar că nu mă pot adresa lui direct. Simt, într-unul din momentele lui de agitaţie, lipsa unui spaţiu intern lipsit de angoasă şi durere. Simt aproape fizic cum caută acest spaţiu calm, cum încearcă să şi-l procure. Simt cum ascultă tot ce vorbim, simt că îi face bine. Nu pot răspunde la întrebarea "ce îi face bine?" decît privilegiind o anumită teorie. Poate îi face bine un sens care începe să se constituie în mamă, poate că simte că este subiectul nostru şi este învestit într-un mod continuu şi neprimejdios, neexcitant. Poate îi face bine spaţiul care se creează şi în care se poate mişca fără primejdia distructivă a simbiozei. Îl văd într-o zi pe stradă, venind cu tatăl său, şi am intuiţia unui chist vid, un spaţiu clivat care va stărui în el mereu, chiar dacă se va recupera mult, ca un adăpost din care poate privi lumea, în care se poate ascunde, de care se va lovi atunci cînd va dori să fie împreună cu cineva, de care se va lovi ca de un "defect" primar, pe care deja caută să îl elimine atunci cînd stăruie să vadă poza mamei lui însărcinate cu el. Ca şi cum ar experimenta un împreună care acum pare dificil de realizat. Mama, retrasă, rosteşte povestea cu un ton monocord, trist, obosit, neputincios, aproape fără speranţă... Întîi povestea examinărilor medicale multiple, apoi, încet, la îndemnul meu, povestea ei de mamă: a născut şi s-a simţit înmărmurită, paralizată de spaimă, de incompetenţă: "Simţeam nevoia unui cadru sanitar care să mă ajute". Un filtru sanitar care să protejeze copilul de ea? De ceva din ea? Pe ea de copil? Această mamă se simte invalidată, ceva o invalidează, funcţia maternă pare grevată de angoasă, inaccesibilă sau inacceptabilă. Această ipoteză se confirmă: "mama a fost foarte crudă cu mine!" Cruzimea mamei revine mereu în discurs. ş...ţ Copilul este lăsat în grija medicilor şi a bunicii, în faţa televizorului. La 2 ani el memorează toate reclamele, tot programul TV, începe să mănînce doar ceea ce se propune la TV, "citeşte", adică recunoaşte fotografic cuvintele, pare un copil supradotat, dar comunicarea cu el pare imposibilă. Pînă la 2i ani fusese un copil pasiv, "cuminte", la 2 ani începe să refuze alimentele care nu sînt recomandate la TV. Această evoluţie spre afirmare şi refuz ostil pare să îi trezească pe toţi şi devin atunci evidente stereotipiile de autostimulare senzorială supuse compulsiei la repetiţie, procedeele autocalmante, masochismul erogen şi varianta lui de autosadism, inegalitatea achiziţiilor lui afective şi intelectuale. Tatăl, surprins, întreabă la un moment dat: "Ce se petrece de fapt? Ce este toată nebunia asta? Ce sînt toate aceste lecturi din tratate de medicină? De ce cu mine copilul este mai normal?" Acest moment pare începutul exercitării funcţiei paterne. Rezultatele sînt foarte bune în degajarea de angoasă, în cucerirea realităţii. Este, se pare, primul care a înţeles prima decepţie în dragoste a fiului său. Acesta refuza să mai treacă pe strada şi prin oraşul în care locuise o verişoară care se căsătorise... Cu multă empatie, tatăl i-a explicat ce s-a petrecut şi l-a făcut să poată din nou să treacă prin acele locuri... După o perioadă în care psihoterapia copilului a continuat în prezenţa alternativă a părinţilor, A. poate rămîne singur cu terapeuta lui, iar mama se declară pregătită pentru un travaliu personal. Descoperă cu mare bucurie că îşi poate înţelege fiul şi faptul că se poate degaja de identificarea proiectivă compensează într-o oarecare măsură rana narcisică provocată de starea psihică a copilului ei. Ne-am propus de la început să acompaniem şi să înţelegem, convinşi fiind că reuşita acompanierii înseamnă, într-o măsură necuantificabilă şi nedefinită, şi progresul acestui copil spre sentimentul de continuitate internă, spre identitate şi comunicare.
