Autismul, ochii întorşi spre sine

Vera ŞANDOR
Publicat în Dilema Veche nr. 132 din 3 Aug 2006
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Un studiu dedicat vieţii intrauterine arată faptul că toate formele perceptive sînt active încă de la începutul vieţii, în afară de cel vizual. Prima stare a nou-născutului chiar este caracterizată prin această preponderentă centrare pe senzaţiile care vin dinspre corpul propriu, mai mult decît pe ceea ce pare să semnaleze lumea exterioară. Aceasta este starea narcisică. Desprinderea din această stare şi paşii către lumea externă reală se fac natural, spontan, la marea majoritate a copiilor. Nu însă şi la copiii cu autism. Comunicarea fără cuvinte, prin atingere şi îngrijire corporală, prin dialogul diadei mamă-copil, prin intens schimb de priviri, prin zîmbetul căutat, provocat şi apoi cerut, dăruit de copil, prin reacţii la prezenţă/absenţă, comunicarea fuzională, simbiotică, empatică, înainte de cuvînt, mult înaintea momentului în care cuvîntul devine doar sens comunicat punînd în umbră sau chiar anulînd mesajul afectiv latent, subiacent, aceste forme de instalare în braţele mamei şi ale tatălui, în lume de fapt, toate par absente la aceşti copii, situîndu-i într-o lume secretă, enigmatică, în care accesul este nu atît refuzat, cît dureros imposibil. Sentimentul de straniu şi de "ceva în neregulă", nedefinit, este simţit în primul rînd de mamă. Un pediatru atent poate observa un bebeluş prea moale, pasiv, care nu reclamă nimic, hipotonic, sau dimpotrivă, un bebeluş rigid, agitat de ceva din el, inaccesibil, incapabil să se calmeze în braţele mamei, un bebeluş anorexic, adesea insomniac, o absenţă a interacţiunii dintre mamă şi copil datorată nu depresiei sau "absenţei" mamei din relaţie, cît unei absenţe de răspuns al bebeluşului. După 12 luni devin evidente absenţa primelor forme de comunicare prin limbaj şi apariţia stereotipiilor gestuale, precum şi interesul pentru anumite obiecte bizare sau ritualuri rigide. Pentru a pune acest diagnostic este necesară eliminarea altor cauze, cum ar fi surditatea, disfaziile sau tulburările majore în dezvoltarea limbajului, carenţele afective datorate abandonului sau depresiei mamei, angoasei ei, diagnosticul de encefalopatie. În toate aceste cazuri se poate constata că stimularea afectivă reuşeşte, chiar dacă cu o oarecare dificultate, ceea ce înlătură într-o oarecare măsură ipoteza autismului şi chiar dacă fenomene autiste pot acompania alte tulburări ale copilului, cum ar fi encefalopatia gravă, psihoza, alte deficienţe motrice, intelectuale, senzoriale. În privinţa etiologiei, mai multe ipoteze sînt puncte de pornire sau confirmări parţiale în cercetarea clinică, paraclinică, genetică. Nici o etiologie precisă nu a putut fi afirmată cu certitudine, în ciuda supoziţiilor teoretice ale clinicienilor, care se înscriu în vechea deja dispută biologic/psihogen. Ceea ce interesează însă în primul rînd părinţii şi clinicienii sînt amenajările terapeutice. Acestea sînt inventate pentru a suplini şi eventual dezvolta comunicarea şi se înscriu pe o axă - de la comportamentul aparent la dinaminca profundă - de la terapia comportamentală care instrumentalizează oarecum inserţia într-un grup, pînă la terapiile care îşi propun mai mult, şi anume dezvoltarea capacităţii de a intra în comunicare afectivă spontană, terapii prin joc, terapii ale diadei mamă-copil pentru dezvoltarea capacităţii materne de a-şi contacta afectiv copilul, de a sesiza inefabilele momente în care acest lucru este posibil, şi pînă la terapia prin dans, abordare corporală şi sincronizare concomitentă motorie şi afectivă. Părinţii inventează adesea forme de terapie extraordinare, valabile pentru ei şi copilul lor. Majoritatea părinţilor se dedică acestor copii şi îi ţin astfel în viaţă reuşind, mai ales la copiii autişti cu nivel mental bun, să ajungă la forme foarte bune şi particulare de integrare socială şi profesională. Exemplele sînt numeroase şi impresionante. La noi, aceste forme de terapie încep acum să se dezvolte, iar unele, cu succes. Diagnosticul se pune adesea cu prea mare uşurinţă, structurile de terapie sînt încă insuficiente desigur şi tot greul este dus de părinţi. Fragmente dintr-o consultaţie terapeutică L-am primit pe A. cu părinţii lui cu acea uşoară aprehensiune cu care primim pentru evaluare cazuri anunţate ca "grave". Concep prima consultaţie într-un setting potrivit atît primelor consultaţii cît şi acestui tip de cazuri: sînt avertizată că este vorba de un diagnostic de autism; primesc toată familia şi mă asigur de o marjă suficientă de timp. Băiatul, de 6 ani, avea deja o impresionantă istorie de evaluări medicale, era deja într-un cadru de recuperare "medico-pedagogic" inventat de părinţi. Eram acolo pentru a asculta "istoria secretă" adevărată şi ignorată a acestui copil, a acestei familii, eventual a acestor familii. Eram de asemenea acolo pentru a ajuta mama să accepte, să "vadă" ceea ce ţine de ea în acest eşec al comunicării, să îşi cultive cît mai mult cu putinţă potenţialul matern natural de a comunica cu bebeluşul ei. Eram acolo şi pentru a ajuta familia, pentru a o sprijini în această încercare. Băiatul este cuprins de angoasă la intrarea în cabinet: ţipă, trage de hainele mamei, doreşte să plece imediat. Nu percep nimic din trăirea părinţilor în acest moment, complet absorbită de căutarea unui mijloc de a face să funcţioneze un filtru de excitaţie: caut vată şi mama mă ajută să o pun în urechile copilului. Acesta se calmează, începe să se preocupe de obiecte din încăpere şi curînd îşi scoate vata din urechi. Ce s-a întîmplat de fapt? Am redus excitaţia, hiperestezia, în mod direct, obturînd un canal senzorial? A simţit şi a fost suficient pentru el să simtă capacitatea şi forţa mea de a-l conţine, s-a simţit prin mine în posesia unui filtru de excitaţie? ş...ţ Îl privesc, este un copil bine dezvoltat, uşor ţeapăn în mişcări, aşa cum sînt copiii a căror angoasă îi împiedică să se mişte. Îl simt cum ascultă tot ceea ce se vorbeşte, simt la un moment dat că are nevoie să îl ating în trecere, dar că nu mă pot adresa lui direct. Simt, într-unul din momentele lui de agitaţie, lipsa unui spaţiu intern lipsit de angoasă şi durere. Simt aproape fizic cum caută acest spaţiu calm, cum încearcă să şi-l procure. Simt cum ascultă tot ce vorbim, simt că îi face bine. Nu pot răspunde la întrebarea "ce îi face bine?" decît privilegiind o anumită teorie. Poate îi face bine un sens care începe să se constituie în mamă, poate că simte că este subiectul nostru şi este învestit într-un mod continuu şi neprimejdios, neexcitant. Poate îi face bine spaţiul care se creează şi în care se poate mişca fără primejdia distructivă a simbiozei. Îl văd într-o zi pe stradă, venind cu tatăl său, şi am intuiţia unui chist vid, un spaţiu clivat care va stărui în el mereu, chiar dacă se va recupera mult, ca un adăpost din care poate privi lumea, în care se poate ascunde, de care se va lovi atunci cînd va dori să fie împreună cu cineva, de care se va lovi ca de un "defect" primar, pe care deja caută să îl elimine atunci cînd stăruie să vadă poza mamei lui însărcinate cu el. Ca şi cum ar experimenta un împreună care acum pare dificil de realizat. Mama, retrasă, rosteşte povestea cu un ton monocord, trist, obosit, neputincios, aproape fără speranţă... Întîi povestea examinărilor medicale multiple, apoi, încet, la îndemnul meu, povestea ei de mamă: a născut şi s-a simţit înmărmurită, paralizată de spaimă, de incompetenţă: "Simţeam nevoia unui cadru sanitar care să mă ajute". Un filtru sanitar care să protejeze copilul de ea? De ceva din ea? Pe ea de copil? Această mamă se simte invalidată, ceva o invalidează, funcţia maternă pare grevată de angoasă, inaccesibilă sau inacceptabilă. Această ipoteză se confirmă: "mama a fost foarte crudă cu mine!" Cruzimea mamei revine mereu în discurs. ş...ţ Copilul este lăsat în grija medicilor şi a bunicii, în faţa televizorului. La 2 ani el memorează toate reclamele, tot programul TV, începe să mănînce doar ceea ce se propune la TV, "citeşte", adică recunoaşte fotografic cuvintele, pare un copil supradotat, dar comunicarea cu el pare imposibilă. Pînă la 2i ani fusese un copil pasiv, "cuminte", la 2 ani începe să refuze alimentele care nu sînt recomandate la TV. Această evoluţie spre afirmare şi refuz ostil pare să îi trezească pe toţi şi devin atunci evidente stereotipiile de autostimulare senzorială supuse compulsiei la repetiţie, procedeele autocalmante, masochismul erogen şi varianta lui de autosadism, inegalitatea achiziţiilor lui afective şi intelectuale. Tatăl, surprins, întreabă la un moment dat: "Ce se petrece de fapt? Ce este toată nebunia asta? Ce sînt toate aceste lecturi din tratate de medicină? De ce cu mine copilul este mai normal?" Acest moment pare începutul exercitării funcţiei paterne. Rezultatele sînt foarte bune în degajarea de angoasă, în cucerirea realităţii. Este, se pare, primul care a înţeles prima decepţie în dragoste a fiului său. Acesta refuza să mai treacă pe strada şi prin oraşul în care locuise o verişoară care se căsătorise... Cu multă empatie, tatăl i-a explicat ce s-a petrecut şi l-a făcut să poată din nou să treacă prin acele locuri... După o perioadă în care psihoterapia copilului a continuat în prezenţa alternativă a părinţilor, A. poate rămîne singur cu terapeuta lui, iar mama se declară pregătită pentru un travaliu personal. Descoperă cu mare bucurie că îşi poate înţelege fiul şi faptul că se poate degaja de identificarea proiectivă compensează într-o oarecare măsură rana narcisică provocată de starea psihică a copilului ei. Ne-am propus de la început să acompaniem şi să înţelegem, convinşi fiind că reuşita acompanierii înseamnă, într-o măsură necuantificabilă şi nedefinită, şi progresul acestui copil spre sentimentul de continuitate internă, spre identitate şi comunicare.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
EXCLUSIV Bruce Lincoln, profesor, discipol și fost student al lui Mircea Eliade: „Admirația lui pentru mișcarea legionară m-a tulburat mult“
Articole și documente din perioada anilor ’30, în care filosoful român Mircea Eliade își declara simpatia față de Garda de Fier, au ajuns în posesia discipolului său, Bruce Lincoln, astăzi un emerit profesor american.
image
Dependența de ecrane a copiilor, vindecată în doar două săptămâni. Ce ar trebui să facă părinții. Soluția specialiștilor danezi
3 ore pe săptămână în fața ecranelor și nu mai mult! De atât au nevoie copiii pentru a se dezvolta sănătos din punct de vedere psihic și emoțional. Aceasta este concluzia unui studiu efectuat de specialiștii unei universități de prestigiu din Danemarca.
image
Care sunt cele mai bune companii aeriene din lume în 2024. Care au cele mai puține anulări și întârzieri
Blocajul informatic de vineri ne-a determinat să căutăm care sunt cele mai sigure companii aeriene din lume, premiate pentru cele mai puține anulări și întârzieri.

HIstoria.ro

image
Ziua în care veteranii de o vârstă cu secolul s-au întors pe plajele Normandiei
Acum 80 de ani, soldații care au debarcat pe plajele Normandiei, în dimineața de 6 iunie, au pășit în infern, întâmpinați de obstacole diabolice, mine, sârmă ghimpată, cazemate și bunkere, mitraliere secerându-i încă din apă și un inamic fortificat hotărât să îi arunce înapoi.
image
Vechi magazine și reclame bucureștene
Vă invităm să descoperiți o parte din istoria Capitalei, reflectată în vitrinele magazinelor și în mesajele reclamelor de odinioară.
image
„România va fi ce va voi să facă Stalin cu ea”
Constantin Argetoianu avea să ajungă la o concluzie pe care istoria, din păcate, a validat-o.