Autenticitatea românească între războaie: (dez)iluzii

Ștefan FIRICĂ
Publicat în Dilema Veche nr. 998 din 25 mai – 31 mai 2023
image

Printr-un concurs de împrejurări, autenticitatea interbelică românească a rămas în memoria noastră culturală ca un fenomen eminamente literar. Generații după generații de liceeni au învățat conceptul ca să comenteze proza lui Camil Petrescu sau Mircea Eliade, mai rar pe-a lui Anton Holban sau M. Blecher. Or, în anii dintre războaie, autenticitatea, deși discutată mult și între scriitori, se referea măcar oblic și la psihologie, etică, filosofie, etnografie, religie sau politică. La restrîngerea ei semantică de mai tîrziu au contribuit cel puțin doi factori. În primul rînd, Lovinescu și post-lovinescienii, pariind pe autonomia esteticului, preferau să opereze cu instrumente teoretice necontaminate de alte discipline, astfel încît au decupat din corpul conceptului numai acele zone care priveau direct literatura. Al doilea factor e istoric: către sfîrșitul realismului socialist, autenticitatea se alătură unor termeni deja înfierați ca intimism, subiectivism, estetism, formalism, pentru a desemna capitalismul în putrefacție, în speță tehnicile narative ale „noului roman” francez. Asaltul dogmaticilor comuniști asupra autenticității ajunge pînă la tribuna Comitetului Central al USRPR, în ședința plenară din 1963. Cu greu și în timp reușesc criticii liberalizanți (printre care Lucian Raicu, Eugen Simion sau Nicolae Manolescu) să o reabiliteze, cu prețul, cum spuneam, al literaturizării ei. Atît ar mai fi lipsit, să le aducă aminte dogmaticilor încă activi în sistem în anii 1970-80 de cogitațiile ortodoxiste ale unui Petru Manoliu ori de glosele pro-hitleriste ale tînărului Cioran, toate făcute în numele conceptului cu pricina.

A nu se înțelege că orice discurs interbelic despre autenticitate alunecă numaidecît spre dreapta și extrema ei. Există manifestări de centru (la Mihail Sebastian sau la Petru Comarnescu), precum și altele, neconotate politic, cel puțin aparent. Conceptul acoperă un spectru destul de larg, deși nu tot atît de întins ca în Franța (unde despre autenticitate vorbesc și socialistul Henry Poulaille, și personalistul creștin Emmanuel Mounier, pe lîngă suprarealistul Michel Leiris și ultraconservatorul Henri Massis). Pe scurt, în primele decenii ale secolului XX, ale unor cutremure politice și culturale de mare magnitudine, se răspîndește în toată Europa, de la centru la periferie, o subcultură a autenticității, care promite să răspundă întrebării „Cine sînt eu?”, resimțită ca dilemă etalon a modernității. Texte dintre cele mai diverse abordează identitatea rasială, etnică, religioasă, socială, de gen, colectivă și individuală, caz în care ajung pînă la tehnicile psihoterapiei și la strategiile romanului autobiografic de analiză. În zonele laterale ale continentului, precum Peninsula Balcanică, această subcultură capătă o notă patetică acută prin simplul fapt că tinde să răspundă unor complexe identitare specifice, datorate decalajului civilizațional: cine sîntem cu adevărat noi (românii, bulgarii, sîrbii), recenții moderni sau arhaicii premoderni, „cosmopoliții” sau „indigenii”? 

Nu e de mirare, așadar, că autenticul a fost invocat de Mihai Ralea într-un articol intitulat „Europeism și tradiționalism“încă din 1924, ca atribut al specificului etnografic. Urmează un eseu cam metaforic și prețios despre „substanțialism” al lui Camil Petrescu, tipărit într-un singur exemplar, în 1928. Romancierul a pretins că acest articol ar fi declanșat moda autenticității, iar criticii lovinescieni s-au grăbit să-i omologheze pionieratul, uitînd că amicul lor de cenaclu folosise alt cuvînt, poate înrudit semantic, însă altul; și mai uitînd că același amic avea obiceiul să-și aroge primatul în toate, de la moda bărbătească pînă la strategia militară. De-abia Mircea Eliade va vorbi consecvent despre autenticitate, ca despre un port-stindard al tinerei generații, după 1929. În 1933, tot un articol al lui Eliade, intitulat „Originalitate și autenticitate“, stîrnește un mic iureș în presă, generînd reacții în lanț printre comilitonii autorului și nu doar printre ei. Mircea Vulcănescu scrie o sistematică replică în cheie etică, urmat de Petru Manoliu și de Horia Groza, Camil Baltazar îl contrează de pe poziții estetice, Mihail Polihroniade și Ioan Victor Vojen îl trag principial și legionaroid de mînecă înspre doctrina naționalistă, iar discuția se prelungește pînă în 1934, cînd revista Criterion pregătește o serie de fișe de dicționar cu tentă filosofică pe marginea unor concepte-fetiș ale grupării, printre care și autenticitatea. Bavardajul e taxat drept „beție de cuvinte” de N. Steinhardt, în mica sa capodoperă a pastișei malițioase În genul... tinerilor (1934), unde autorul își închipuie și tribuna ideală de la care criterioniștii și-ar putea striga pasiunea pentru cuvinte înzorzonate: o revistă care s-ar intitula, nici mai mult, nici mai puțin, Autenticițialismul. Filologul Steinhardt simte golirea de sens a jargonului, gonflat pînă la autoanulare, anunțînd deconstrucția radicală a autenticității de către Adorno, în 1964. Tot în anii interbelici, însă, discursurile dau roade meritorii în literatură, interesante în etnologie (unde Vulcănescu încearcă să le racordeze la principiile școlii gustiene) și nocive în cel politic, așa că ar fi neadecvat în toate privințele să le aruncăm în lada cu nimicuri ale istoriei. Ce au ele în comun, dincolo de diferențe, e obsesia pentru eu, perceput printr-o grilă preponderent spiritualistă (și uneori explicit antimarxistă), avîndu-i ca repere pe Gide și Proust, dar și pe Rousseau și Kierkegaard, Stirner și Bergson, Weininger și Papini, Unamuno și Ortega, Klages și Heidegger, Șestov și Berdiaev.

E greu de intrat în hățișul textelor românești din anii ’30 fără să te rătăcești, însă un traseu posibil pornește chiar de la mai sus amintitul mic eseu al lui Eliade. De fapt, eseul se naște în mijlocul unei polemici cu Vulcănescu, în care acesta îl mustra amical pentru adîncirea în sine (în afaceri intime precum iubirea pentru Maitreyi) și, implicit, pentru ieșirea din cetate. Intelectualul n-ar trebui să se închidă într-un turn de fildeș al autocontemplării narcisice a propriilor suferințe, ci să ia parte constructiv la viața comunității, crede Vulcănescu. Or, răspunsul lui Eliade constă în suprimarea barierei dintre sufletul personal și cel colectiv, în sens cvasi-jungian. E bine ca intelectualul să se adîncească în sine însuși, străbătînd straturi peste straturi psihologice, căci în abisul ființei va găsi pînă la urmă sîmburele religios-național. „Originalitatea” (psihologică) e domeniul individualismului modern și al romanului de analiză, arătîndu-ne feluriți unul de celălalt, pe cînd „autenticitatea” ne coboară în miezul arhetipal, același pentru toată comunitatea. În articole mai tîrzii, de după ralierea la Garda de Fier, Eliade va lega tot mai strîns conceptul lui spiritualist de naționalismul legionar.

La Vulcănescu, dihotomia nu diferă cu mult, numai că „originalitatea” se numește „autenticitate” și „autenticitatea” – „spiritualitate”. Insul particular e invitat să treacă de la „ceea ce este” la „ceea ce trebuie să fie”, de la „autentic” la „spiritual”, explică autorul în stilul său rațiocinant, ranforsat cu sintagme nietzscheene (sau naeionesciene). Iar „spiritualitatea” personală și-o va defini prin participarea la „autenticitatea” colectivă, punîndu-și adică energia în slujba realizării în istorie a specificului național. Acest tip de militantism etnografic a fost la fel de ușor de înregimentat de discursurile de extremă dreapta. 

image

Nu peste mult, Eugen Ionescu nu-și va economisi ironiile la adresele ambilor preopinenți, în pofida relațiilor de grup care totuși îi legau. După ce, în adolescență, se declarase zgomotos drept unul dintre adepții gidieni ai autenticității, acum conștientizează pericolul politic din spatele noțiunii, căreia-i denunță absurditatea: autenticitatea e o chestiune către care suie, pe o scară, un intelectual, pentru a-i atîrna un drapel național; putea fi la fel de bine un alt intelectual, purtînd un alt drapel. Imaginea aceasta ludică a hazardului identității, din care nu lipsește anxietatea, e schițată din cîteva tușe în Nu, volumul premiat în 1934 la insistențele lui Vulcănescu și Eliade, printre alții.

Un alt capitol din istoria conceptului la noi putea fi scris dacă autoarele aparținînd aceleiași tinere generații i-ar fi sesizat potențialul ideologic și ar fi îndrăznit să sfideze, în numele lui, protectoratul arogant al colegilor de grup și de breaslă. Germenii unui discurs de gen al autenticității îi găsim tot în literatură, și anume la mereu surprinzătoarea Sorana Gurian, creatoarea unor eroine care își caută cu dezinvoltură autoîmplinirea dincolo de tabuurile epocii (care-l făceau pe Lovinescu să le consemneze în Aquaforte „pansexualismul frenetic”, parcă mai scandalizat decît de poemele licențioase ale unor Arghezi sau Bogza). În nuvela „Medalionul“, o tînără căsătorită își descoperă, în urma unei aventuri în tren, instinctele „puternice și nefalșificate”, eliberate în sfîrșit de „nobilele porniri sufletești, plante de cultură crescute la suprafață”. Un discurs coerent al emancipării sexuale avea nevoie de mai mult decît de niște grefe metaforice, oricît de abil fixate într-o ficțiune. Iar un discurs al desexualizării femeii putea începe de la Henriette Yvonne Stahl și de la echivalarea amorului (pasional, matrimonial) cu Steaua robilor, dar trebuia să meargă, și el, mai departe de metaforă.Putem doar bănui că autenticitatea ar fi revitalizat, cu patosu-i caracteristic, discursul interbelic feminist, dacă nu ar întîmpinat atîtea adversități într-o cultură în care jocurile erau făcute de bărbați. Avea dreptate Adela Xenopol, fondatoarea unei Societăți a Scriitoarelor Române în 1925, să deplore că în epocă nu exista nici un critic femeie. Discuția e mai lungă – întreg sistemul estetic lovinescian se sprijină pe ierarhia masculin-feminin, iar pînă și un eseist de centru-stînga precum Eugen Ionescu le invită în deriziune să se ocupe de literatură și bucătărie pe niște romanciere mai valoroase decît crede el. Complexitățile inexistenței unei ideologii autenticiste feminine se adaugă astfel contradicțiilor care le subminează pe cele masculine.

Ce rămîne din subcultura românească interbelică a autenticității? Pe lîngă cele pomenite mai sus, o etnopsihologie stupefiantă (a lui Cioran), o apologie a neoclasicismului, mult mai cuminte (a lui Comarnescu), o stufoasă doctrină a substanței (de Camil Petrescu) și multe alte contribuții, mai mărunte. Și-apoi, tot din obsesiile identității a apărut o proză onorabilă, bună, excelentă (scrisă de Camil, Holban, Eliade, Sebastian, Fîntîneru, Blecher, dar și de Henriette Yvonne Stahl, Anișoara Odeanu, Ioana Postelnicu ori Sorana Gurian) ce răzbate, fie și ca antimodel, pînă în autoficțiunea anilor 2000. O moștenire amestecată, cu bune și cu rele, cu probleme etice, politice și estetice la fiecare pas, despre care nu-i ușor să vorbești, dar nici nu trebuie să taci.

Ștefan Firică este asistent universitar la Facultatea de Litere, Universitatea din București și cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române. Cea mai recentă carte publicată: Strategii ale (de)construcţiei identitare în proza românească interbelică (Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2016). 

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Creșteri și descreșteri
Noi, românii, avem vorba aceasta despre noi înșine, „Ce-am fost și ce-am ajuns”.
Sever jpg
Cazaban jpg
„Adame, unde ești?“ Imagini și simboluri ale căderii omului
Semnificativ foarte este faptul că Adam și Eva nu au rămas cu rezultatul artizanatului lor grăbit și ipocrit, legat de conștiința propriei vini.
Stoica jpg
Ungureanu jpg
Bătaia cea ruptă din rai
Toată această conştiinţă a violenței creează o imagine a societății românești
Popa jpg
Mărire și decădere în istoria contemporană a Rusiei
Sigur, Putin încearcă să justifice ideologic acest război, însă justificările sale sînt străvezii, inconsistente, necredibile.
Mîntuirea biogeografică jpeg
Aurul pur, urina sinceră
Amprenta creatorului va dispărea, opera de artă va arăta impecabil, dar autenticitatea ei va fi o iluzie.
p 10 WC jpg
Eul adevărat, eul autentic, eul perfect, eul dizolvat
David Le Breton evoca tentația „evadării din sine” ca „soluție la epuizarea resimțită în urma faptului de a trebui să fii în mod constant tu însuți”.
p 11 WC jpg
Autenticitate „Made in China”
Aceste grifonări rapide pe marginea conceperii autenticității în China sînt menite să arate că aceasta depășește antiteza paradigmatică dintre original și fals.
p 13 jpg
Biografiile culturale ale unui tricou
Un tricou alb de bumbac este la fel de banal, la o adică, și dacă are, și dacă nu are marca Kenvelo inscripționată pe față.
Bran Castle View of Countryside (28536914551) jpg
Pledoarie pentru metisaj
Scuze, dar nimeni sau nimic nu s-a născut dintr-unul…
640px Copyright (Simple English) Wikibook header png
Lista de supraveghere a raportului 301
Grație eforturilor noastre conjugate, România a reușit, după 25 de ani, să nu mai apară pe această „listă a rușinii”.
p 13 sus M  Chivu jpg
Două mesaje de la Greenpeace România
Oare cîți dintre noi nu s-au entuziasmat în fața unei oferte de 9 euro pentru un bilet de avion?
index jpeg 5 webp
„Turiști funerari”
Oare să rămînem acasă este cel mai cuminte lucru pe care l-am putea face spre binele planetei, adică al nostru?
p 10 M  Chivu jpg
Spovedania unui globe-trotter
Dar toate aceasta înseamnă că turismul de masă nu mai poate continua ca pînă acum, ci trebuie reinventat cu inteligență și sensibilitate.
997 t foto AN Stermin jpg
p 12 adevarul ro jpg
„Turiști mai puțini, impact economic mai mare” interviu cu Andrei BLUMER
Să caute destinații mai puțin populare și cu o ofertă bogată de experiențe în natură.
997 t foto Cosman jpeg
„One dollar” și o sticlă de apă
„One dollar”, atît este prețul unei sticle de apă de 0,5 litri în Cambodgia.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 jpg
Surpriza Bizanțului vesel
Nu s-a vorbit niciodată despre sexul îngerilor, în timpul asediului de la 1453 chiar nu avea nimeni timp de așa ceva.
p 13 jpg
„Cred că Cehov e mulțumit de spectacolul nostru“
Cehov este generos, are multe fațete și poți să-i montezi spectacolele în modalităţi stilistice foarte diferite.
p 14 jpg
E cool să postești jpeg
Să-ți asculți sau nu instinctul?
Totuși, urmînd ispita de a gîndi rapid, nu cădem oare în păcatul gîndirii pripite, în fapt un antonim pentru gîndire?
p 10 jpg
Gîndirea artificială pripită: cu ChatGPT la taclale
Gîndirea pripită este un termen folosit pentru a descrie procesul de luare a deciziilor sau de trage concluzii în modul rapid și fără o analiză sau o examinare adecvată.

Adevarul.ro

image
Panourile solare, un dezastru ecologic care așteaptă să se întâmple? Ce spun experții
În timp ce sunt promovate în întreaga lume ca o armă crucială de reducere a emisiilor de carbon, panourile solare pot provoca un dezastru ecologic după 25-30 de ani, cât este durata lor de viață.
image
Cauzele cutremurelor din vestul României. INFP: „Asta pune o presiune enormă”
Cutremurul din Arad s-a simțit în Ungaria, Croația și Serbia. Seismologii explică ce cauze produc cutremurele din zona de vest a țării.
image
Cum a murit de fapt regele Decebal. Principalele ipoteze privind sfârșitul regelui dac
Decebal, regele dacilor, a murit în anul 106 d Hr, în urma înfrângerii în fața legiunilor romane, după două războaie epuizante. Deși, aparent, modul în care regele dac a murit este bine cunoscut, există mai multe ipoteze privind sfârșitul acestuia.

HIstoria.ro

image
Cine au fost cele trei soții ale lui Ștefan cel Mare? Familia și copiii domnului Moldovei
Ștefan cel Mare al Moldovei a fost căsătorit de trei ori, de fiecare dată luându-și de soţie o reprezentantă a unei mari familii aristocrate, de confesiune ortodoxă. Mai întâi, Ștefan s-a căsătorit, în vara anului 1463, într-un context în care plănuia organizarea unei cruciade ortodoxe împotriva Imperiului Otoman, cu Evdochia, care descindea după tată din neamul marilor duci ai Lituaniei. Tatăl ei, Alexandru al Kievului, era văr primar cu Cazimir al IV- lea, regele Poloniei și marele duce al Lit
image
Drumul României către Tratatul de la Trianon
Nimeni nu s-ar fi putut gândi la începutul anului 1918 la o schimbare totală în doar câteva luni a condițiilor dramatice în care se găsea România.
image
Tancurile în timpul Războiului Rece
Conflictul ideologic izbucnit între Uniunea Sovietică și aliații occidentali a dus la acumularea unor cantități enorme de material militar și la dezvoltarea inevitabilă a armei tancuri.