Aşteptîndu-l pe Moş Crăciun

În ceea ce mă priveşte, încetasem de mult să-l mai aştept. Cînd eram mică, îi pîndeam venirea în toiul nopţii, prefăcîndu-mă că dorm. Mă prefăceam însă atît de bine, încît adormeam buştean. Cu toate astea, mă încăpăţînam cu înverşunare, an de an, să-l văd la faţă măcar o dată, să-l prind de poalele hainei lungi, să-l trag de mustăţi şi să-i atîrn globuri colorate în barbă. Vroiam să am o discuţie serioasă cu el şi să lămurim o dată pentru totdeauna, la cîte un pahar cu lapte şi o farfurie cu fursecuri, existenţa lui. Visam, bineînţeles, şi la celebritatea pe care mi-ar fi adus-o un asemenea interviu, şi la titlurile bombastice de ziar, scrise cu litere de-o şchioapă: "Fetiţa care l-a întîlnit pe Moş Crăciun"; "Interviu în exclusivitate"; "Senzaţional! Misterul a fost descifrat!". Cum însă n-am reuşit niciodată să-l prind, am fost nevoită, timp de mai bine de 25 de ani, să mă prefac a accepta jalnicele explicaţii pe care mi le dădeau adulţii şi să pretind că nu-l mai caut. Ajunsesem chiar să mă joc şi eu de-a adultul şi să rîd la unison cu ceilalţi, de-un leat cu mine, de existenţa Moşului. Cînd renunţasem aproape de tot şi la visul de a-l intervieva, mulţumindu-mă doar cu subiectele jurnalistice terre-à-terre s-a întîmplat ceva. Era o dimineaţă de noiembrie. La redacţie se discuta alcătuirea unui dosar de Crăciun. Spiriduşi, feerie, tradiţional, comercial. După şedinţă, Iaromira Popovici, coordonatoarea numărului, a venit la mine şi mi-a întins un număr de telefon: Vrei să faci un interviu cu Moş Crăciun? Va daţi seama, bineînţeles, de reacţia mea. Moş Crăciun? Adică, Moş Crăciun? Adică toate visele copilăriei acolo, la doar un pas, sau mai bine zis, un telefon depărtare de a se îndeplini? Tensiunea mi-a crescut brusc, m-am înroşit toată, dar am căutat totuşi să disimulez fîstîceala şi, prefăcîndu-mă sigură pe mine, am luat numărul, încercînd un "da", indiferent, şi un "am să-l sun, să văd ce iese" cît mai puţin tremurat. Imediat după asta, mi-am luat haina, am ascuns bine numărul în portofel, mi-am salutat colegii pe grabă şi-am pornit întins spre casă. Am închis uşa cu grijă, mi-am pregătit cîteva rînduri pe o foaie (eram convinsă că în clipa în care Moşul va răspunde, voi pierde orice coerenţă) şi... am sunat. După trei ţîrîituri, a răspuns. (Fusesem avertizată că Moşul se ascunde sub alt nume, aşa că am intrat şi eu în joc, prefăcîndu-mă că vorbesc cu domnul Virgil Stoleriu, patronul unei firme care organizează petreceri.) Am stabilit o întîlnire chiar pentru acea seară. Tramvaiul a oprit puţin după Piaţa Traian. Am găsit adresa foarte repede, chiar dacă nu cunoşteam zona. Cum stăteam eu în staţie la 14, îngrijorată că n-am să mă descurc (uitasem şi harta acasă!), mă şi "agaţă" o doamnă jovială, cu faţă de bursucel. Cică tocmai ieşise de la serviciu unde primise cadou de la Moşu' un telefon mobil nou. Cînd am întrebat-o dacă mă poate îndruma, alţi doi domni, din apropiere, mi-au sărit în ajutor. Unul era teribil de cîrlionţat, altul avea o căciuliţă şmecheră pe frunte. Am urcat cu toţii în acelaşi tramvai şi, preţ de trei staţii, mi-au tot dat indicaţii, să nu care cumva să mă rătăcesc. Cînd am coborît le-am mulţumit, prefăcîndu-mă că nu m-am prins. Pe spiriduşi nu-i bine să-i deconspiri, pentru că se pot ruşina atît de tare încît ar putea plesni. Am străbătut aşadar întreaga stradă Popa Nan în căutarea numărului 171. Era deja întuneric şi nici ţipenie de om. Doar cînd şi cînd, cîte un lătrat nervos de cîine sau cîte o maşină în goană. Era un frig pătrunzător şi încremenit. Ca atunci cînd e pe cale să ţi se întîmple ceva. La un moment dat, dintr-o dată şi din noapte, răsare numărul 171: "Fabrica de petreceri". Am sunat de cîteva ori. Nimeni. Am apăsat pe clanţă şi-am intrat. O curte mare şi trei corpuri de clădire desenate cu iederă veche. Peste tot însă luminile stinse. Doar două felinare şi o lună foarte sus, mare şi plină de mister. Ghirlande şi clopoţei tăcuţi aşezaţi pe la uşi. După jumătate de oră de aşteptat în picioare şi în frig, tristă şi enervată de realitatea din ce în ce mai evidentă, mă hotărăsc să plec. Instantaneu însă, în faţa casei, opreşte o maşină. Un taxi, mi-am închipuit, dibuind prin geamul mat al porţii, culoarea galbenă. Aud o portieră trîntindu-se, maşina demarînd în trombă şi, dintr-o dată, văd o siluetă. Înceată, masivă, uşoară şi aproape plutind, apropiindu-se din ce în ce. Cum să vă descriu clipa în care, în curtea Fabricii, urmat de un braţ de costum roşu, tivit cu blăniţă albă, şi-a făcut apariţia, în carne şi oase, grăsun şi cu plete dalbe, însuşi Moş Crăciun? S-a oprit, m-a măsurat din ochi şi-a întrebat ce-i cu mine. Am îngăimat ceva despre un interviu la gazetă cu domnul Stoleriu. Aha... păi, nu-i aici şi, nici una, nici două, Moşul îşi smulge pletele dalbe, fesul, barba şi mustăţile, rămînînd un tînăr de 21 de ani, care urmează să dea anul viitor la Poliţie. Mă scuzaţi că stric misterul, dar mă dureau urechile... "Cristi e doar angajat aici... Şeful e domnul Stoleriu" - mai adaugă şi mă pofteşte într-un atelier. Pălării, măşti, baghete magice, prafuri strălucitoare şi jucării, multe jucării. Atelierul Moşului? Întreb fascinată şi cotrobăind din priviri. Un mic depozit, adevăratul atelier e alături, dar cheile sînt, din nou, la domnul Stoleriu... Cine e, de fapt... domnul Stoleriu? Aflu că e aşa, un fel de magician care se pricepe la orice... a apărut de pe undeva din Germania şi a înfiinţat "Fabrica de petreceri", prima din România; mai aflu că are un talent ascuns în a da viaţă baloanelor şi a face copiii fericiţi. Dar mai vine? În clipa aceea, telefonul lui Cristi sună, Cristi vorbeşte ceva deoparte, după care se întoarce, încurcat... "Ştiţi, domnul Stoleriu vă cere iertare, dar nu mai poate ajunge... Ceva neprevăzut, o petrecere, dar, poate, mîine dimineaţă..." Dintr-o dată înţeleg. Înţeleg că interviul n-o să aibă loc nici mîine, nici în seara de 24, la lapte cu biscuiţi. Înţeleg însă şi că Moşul există, dar ca să fie, trebuie să fie departe de un real palpabil, într-o lume a viselor nestingherite de certitudini.