Nu cred că anul viitor ne putem aştepta la altceva faţă de anul acesta. Vom asista la aceleaşi dispute politice, ne vom lupta cu aceeaşi criză economică şi vom simţi aceeaşi nemulţumire pasivă. Noul guvern nu va aduce nimic folositor, iar mass media va fi plină de argumente şi exemple de afaceri ilicite ale liderilor români catalogaţi drept iresponsabili.

În România lucrurile vor funcţiona exact cum s-a întîmplat în ultimii 20 de ani: vom primi în continuare gaz, iar sistemul de rezerve de apă şi hrană va funcţiona ca şi pînă acum. În ciuda tuturor problemelor şi a creşterii preţurilor, am ajuns să depindem de aceste utilităţi şi nu ne punem problema ce s-ar întîmpla dacă s-ar epuiza brusc. Nu realizăm cît de vulnerabili sîntem, de fapt.

Avînd în vedere că majoritatea politicienilor sînt aleşi pentru o perioadă limitată şi că, în general, nu sînt interesaţi decît de bunăstarea grupului din care fac parte, aceştia nu au nici un interes să recunoască faptul că rezervele de hrană şi de combustibil – cele două elemente pe care se bazează viaţa noastră – sînt în pericol. Riscurile la care mă refer sînt încălzirea globală şi criza petrolului (fenomenul cunoscut sub numele de peak oil). Nici alte ţări din vestul Europei nu se agită prea mult în privinţa acestui subiect, iar criza bancară – singurul subiect pe care îl tratează la modul serios – este o problemă insignifiantă, comparativ cu ceea ce ar putea să provoace criza petrolului.

2010 va fi un nou an de oportunităţi ratate, un an în care ar trebui să ne pregătim pentru criza care va urma, dar nu o vom face. Un an în care miliarde de euro din fondurile structurale europene nu vor fi investite în instalaţii de energie regenerabilă de care România are foarte mare nevoie pentru a înlocui generatoarele vechi care funcţionează pe bază de cărbune. Vom trece printr-un alt an în care agenţiile guvernamentale vor dezbate încontinuu cui îi aparţine responsabilitatea de a debloca cele 32 de miliarde de euro pe care Uniunea Europeană i le-a alocat României. 2010 va fi un alt an ratat.

Două dintre cele trei pericole care ne ameninţă în anul viitor – criza financiară, încălzirea globală – sînt binecunoscute. Nu există însă nici o dezbatere publică despre subiectul crizei petrolului – pericolul cel mai puţin cunoscut, dar care, cu siguranţă, va avea cel mai dramatic impact în societate. Se spune că vor trece 20 de ani pînă vor fi găsiţi înlocuitori pentru combustibilii folosiţi în prezent pentru transport, încălzire şi rezerve alimentare. 2010 ar putea fi primul an în care ar trebui să ne pregătim serios pentru criza petrolului care ne va lovi probabil în 2012.

Conform datelor de pe Wikipedia, peak oil este cunoscut drept momentul în care rata mondială de extracţie a petrolului atinge cote maxime, după care nivelul de producţie intră într-un declin. Cu alte cuvinte, rezervele mondiale de petrol sînt pe sfîrşite, iar consecinţele acestui lucru sînt atît de dramatice, încît politicienii din toată lumea preferă să-şi bage capul în nisip şi să se poarte ca şi cînd nimic nu se întîmplă. Dar nu este aşa.

Teoria crizei petrolului a fost lansată în 1956 de M. King Hubbert, un geolog american care lucra pentru compania Shell Oil din Huston, Texas. Hubert a prezis că rezervele americane de petrol vor atinge un punct maxim în 1970, dar că, după aceea, vor intra în declin. După ce această prezumţie s-a dovedit a fi adevărată, Hubbert a devenit celebru, iar teoria peak oil a intrat în vocabularul ştiinţific.

Iniţial, Hubbert a prezis că rezervele de petrol se vor sfîrşi în 1995, dar descoperirea unor noi zăcăminte a amînat momentul pentru 2012. Unii spun că deja am atins momentul peak oil. Problema este că lumea întreagă se bazează pe doar cîteva puţuri gigantice din Arabia Saudită, Kazahstan şi Rusia (ţări care nu vor fi ocolite de criza petrolului), iar extragerea petrolului din mare şi din zonele arctice este atît de scumpă, încît nici o companie nu ar face o astfel de investiţie.

Dacă rezervele mondiale de petrol vor atinge punctul maxim în 2010 – aşa cum cred că se va întîmpla –, vom fi loviţi de o nouă criză economică, în care preţul petrolului va creşte pînă la 300 de dolari barilul. Cînd se discută despre epuizarea rezervelor de combustibil, oamenii nu se gîndesc decît la impactul pe care acest lucru l-ar putea avea asupra transportului; în cel mai rău caz, nu şi-ar mai putea conduce maşinile. Transportul public şi cel privat sînt însă problemele cel mai puţin importante, comparativ cu efectul pe care criza petrolului l-ar putea avea asupra rezervelor alimentare.

Umblă o vorbă printre specialiştii de mediu, care spune că „oamenii mănîncă petrol“ şi, dacă am studia producţia de alimente, am vedea că aşa este. Agricultura modernă depinde exclusiv de motorina cu ajutorul căreia sînt puse în mişcare tractoarele şi alte maşini şi utilaje de care depinde întreg sistemul. În plus, fertilizatorii folosiţi în agricultură pentru produsele de care a ajuns să depindă viaţa oamenilor la nivel global sînt produşi folosind gaz natural.

Dacă cineva ia în calcul camioanele cu care este transportată marfa de la ferme la supermarket, vulnerabilitatea noastră devine evidentă. Nici măcar micii producători nu-şi pot transporta marfa fără ajutorul unei furgonete (avînd în vedere că transportul cu calul şi căruţa a fost interzis în Bucureşti pe vremea cînd primar era Băsescu).

Situaţia este şi mai sumbră în SUA sau Germania, în care peste 90% din populaţie se bazează pe produsele din supermarketuri. În Marea Britanie, mai puţin de 2% din populaţie lucrează în agricultură, iar într-o fermă de cîteva mii de hectare nu sînt angajaţi mai mult de doi oameni, majoritatea activităţilor fiind făcute cu ajutorul maşinăriilor sofisticate. Vesticii au pierdut legătura cu pămîntul cu sute de ani în urmă, au uitat să mai semene şi să mai crească recolte, iar fermele sînt în posesia marilor investitori, care nu au nici o intenţie să-şi dividă proprietăţile în parcele pe care să le dea în grija micilor întreprinzători (singurul mod prin care ar putea supravieţui crizei petrolului).

România şi ţările mai puţin dezvoltate au mai mari şanse să depăşească criza petrolului, dat fiind că o parte din populaţie încă lucrează la munca cîmpului. Îmi amintesc de o călătorie pe care am făcut-o acum cîţiva ani în Bosnia, în timpul ultimului război: am vizitat cîteva familii din Tuzla care trăiau fără electricitate, fără mîncare şi fără apă. Traiul lor se baza în exclusivitate pe ţăranii din zonă care, în schimbul alimentelor de bază, le percepeau sume fabuloase. Peste noapte, aceştia au devenit noii aristocraţi.

Aceasta este forma pe care ar putea să o ia lucrurile în 2010 şi cel mai bun lucru pe care l-am putea face este să începem măcar o discuţie publică.

Rupert Wolfe-Murray este jurnalist şi regizor de documentare. Poate fi urmărit pe www.twitter.com/wolfemurray, iar filmele sale pot fi găsite pe YouTube.