Artistul nu e nici bărbat, nici femeie - interviu cu Magda CÂRNECI

Tocmai vă încheiaţi mandatul la ICR Paris. Cum a fost această perioadă în viaţa dvs. de scriitoare?

A fost o perioadă de sacrificiu şi de remodelare. Am constatat şi eu că natura muncii de programare culturală se opune activităţii de creaţie mult mai mult decît credeam înainte. Pentru că te obligă să funcţionezi mental într-o inteligenţă instrumentală (organizaţională, relaţională, administrativă) care cere un tip de rigoare birocratică şi o aplicaţie la realitatea instituţională ce se opun individualismului creativităţii artistice. A trebuit să gestionez această contradicţie mentală în aşa fel încît să pot să trec de la o formă de inteligenţă la alta, cît mai fluid şi fără mari pierderi de eficacitate pentru creativitate – ceea ce nu a fost întotdeauna uşor. Pe altarul datoriei, am sacrificat bineînţeles mai degrabă creativitatea decît responsabilitatea, pentru a juca bine rolul pe care mi l-am asumat. Volumul de muncă a fost, de asemenea, mult mai mare decît mă aşteptam pentru că am participat de fapt la crearea progresivă a unei noi instituţii, mari şi ambiţioase, care şi-a pus la punct instrumentele de lucru treptat, prin straturi succesive de proceduri şi regulamente menite să protejeze banul public şi să facă inatacabile deciziile luate – ceea ce de asemenea a însemnat o birocratizare crescîndă. Acum patru ani, declaram într-un interviu că speram să-mi pun energia poetică, creativă, în materia însăşi a realităţii, aşa cum procedează omul politic, legislatorul sau războinicul. Cred că a fost vorba de un hybris, de o tentaţie a puterii, adică de tentaţia de a-ţi proiecta imaginaţia creatoare direct în mecanismele realului, cu toate constrîngerile şi deformările de rigoare. Totuşi nu regret această perioadă, cred că m-a maturizat.

Privind retrospectiv, care au fost proiectele cele mai importante la ICR Paris, din cei patru ani? Aţi încheiat ce v-aţi propus? Aveţi regrete?

ICR Paris a funcţionat şi funcţionează ca un fel de „centrală a culturii române“ la Paris şi în Franţa. Prin intermediul lui, mi-am propus să ofer o anumită viziune asupra spiritualităţii româneşti, pe care eu o văd ca pe o cultură a emoţionalului deschis spre transcendenţă. Prin „meniul cultural“ variat şi echilibrat, în care noul de ultimă oră a fost combinat cu ceea ce e peren în spaţiul valorilor, mi-am propus să consolidez ICR Paris ca pe o entitate culturală cu standarde profesionale şi academice înalte, comparabile cu cele de la Goethe Institut sau de la Institutul Cervantes, de pildă, şi cred că în general am reuşit.

Am iniţiat cîteva programe de care sînt destul de mîndră: Premiul internaţional de literatură francofonă „Benjamin Fondane“, lansat în 2006; programul de rezidenţe de creaţie, pus în operă cu şi în Ambasada din Paris, şi care a adus la Paris din 2007 şi pînă acum un număr de 12 rezidenţi pe an; ATLR – Asociaţia Traducătorilor de Literatură Română, organizată în 2007, şi care de curînd a pus pe Internet revista Seine et Danube (www.seineetdanube-atlr.fr ); festivalul Tzig’n’Jazz, iniţiat în 2008. Ca să nu mai amintesc de promovarea avangardei româneşti interbelice şi postbelice, de constanta organizare de concerte în jurul lui Enescu şi a şcolii componistice româneşti moderne şi contemporane, de invitarea scriitorilor şi plasticienilor români contemporani de oarecare anvergură internaţională, de colocvii internaţionale sau de promovarea noului val din cinematografia noastră.

Mi-am mai propus să las în urmă, în afară de programe culturale viabile ce pot fi continuate şi de alţii, şi instrumente de informare aduse la zi, dar şi o logistică funcţională. Faptul că site-ul Internet al ICR Paris este printre cele mai accesate din reţeaua ICR, că există un newsletter săptămînal, faptul că de la finele lui 2006 apare un elegant program, tipărit pe hîrtie, al activităţilor noastre bilunare, difuzat la 2500 de adrese, arată că în general am reuşit. Deşi am reorganizat şi completat biblioteca ICR Paris, care arată acum mult mai modern cu cele aproape 10.000 de volume, nu am reuşit să o informatizăm şi să o punem pe Internet, cum ne-am propus, din motive strict administrative. Cred deci că am încheiat cam tot ce mi-am propus şi am puţine regrete.

„Printemps des poètes“

„Couleur Femme“.

Couleur Homme“

Trebuie să spun mai întîi că am reuşit totuşi să am o activitate publicistică cît de cît constantă în aceşti patru ani, în care mi-am publicat teza de doctorat sub titlul Art et pouvoir en Roumanie 1945-1989 în 2007, am publicat un volum de poeme în franceză intitulat Trois saisons poétiques, în 2008, am co-editat o antologie a poeţilor români contemporani în revista Confluences Poétiques, la finele lui 2008, şi un număr despre arta din Europa de Est al revistei de istoria artei Ligeia, la finele lui 2009. La festivalul „Primăvara poeţilor“ de care amintiţi, pentru că tema este „culoarea femininului“, voi citi cîteva texte din ciclul „Psalmi feminişti“. O să vă surprind, dar în Franţa cel puţin, se poate concepe un festival de poezie în jurul masculinului, aşa după cum sînt din ce în ce mai multe reviste masculine după tiparul celor feminine, şi sînt din ce în ce mai multe produse şi servicii pentru bărbaţi modelate după cele pentru femei.

Cum se discută actualmente despre feminism în Franţa?

Aşa cum percep eu lucrurile din revistele culturale franceze şi din mass media franceză, feminismul nu mai constituie un subiect intelectual de miză şi de mare vizibilitate, în prezent. Faza lui militantă din anii ’70-’80 s-a consumat. În anii ’90, feminismul a intrat în universităţi şi s-a academizat. În anii 2000, numele lui emblematice – Simone Weil, Hélène Cixous, Julia Kristeva etc. – au devenit figuri publice discrete. Conceptul de feminism apare puţin în discursul public, dar aplicaţiile lui pragmatice, cîştigurile legislative şi sociale obţinute total sau parţial în urma fazei militante (legea avortului, paritatea salarială şi cea din cadrul partidelor etc.) au rămas în conştiinţa colectivă şi sînt constant readuse în discuţie fie de actorii politici de toate culorile, fie de numeroasele şi activele asociaţii de pe tot teritoriul francez.

Spuneţi, în acelaşi volum, că perspectiva psihologizantă freudiană şi post-freudiană asupra genului a devenit caducă în epoca globalizării. Cum ar putea o teorie politică să influenţeze, pînă la caducitate, un complex de perspective (adesea divergente, oricum extrem de complexe) asupra sinelui şi eului?

În acea formulare, eu nu neg importanţa freudismului pentru cunoaşterea sinelui, eului şi supra-eului omului modern, ci las să se înţeleagă că problematizarea genului din perspectivă freudiană devine caducă în măsura în care este recunoscută, acceptată şi depăşită într-o societate care are alte priorităţi. E şi un fel rapid de a spune că practica „analizei de canapea“, devenită o modă de masă în Occident în ultimii 30-40 de ani, e concurată din ce în ce mai mult de alte forme de terapie şi de „dezvoltare personală“. După mai mult de o sută de ani de la apariţia freudismului, ceva trebuie să se fi schimbat în alchimia interioară a omului. Dezvoltarea fără precedent a noilor forme de psihologie şi neuro-psihologie vorbeşte elocvent despre acest lucru. După cum ştiţi, în Franţa există o polemică puternică între „papii psihanalizei“ şi „noii psihologi“ care încearcă să le ia locul. Dar în România, un decalaj de mai bine de jumătate de secol face ca psihanaliza să fie o disciplină în continuare utilă, chiar vitală, căci există la noi un deficit înspăimîntător de cunoaştere psihologică a omului, în general, şi de ajutor psihologic al semenului, în particular.

Vi se pare că în Franţa, dezechilibrul dintre cele două sexe e mult mai puţin vizibil decît în România? În ce sens (instituţional, profesional)?

Cred că este vorba de un decalaj de mentalitate dintre cele două spaţii culturale, vizibil şi în alte domenii. Faţă de vîrsta „post-adolescentină“ a culturii române actuale, marcate şi de un tradiţionalism remanent, cultura franceză se află la vîrsta ei (foarte) matură.

Diferenţa nu e atît de sensibilă la nivel instituţional sau profesional, cum spuneţi, cît la nivelul atitudinii generale, de pe stradă, de la televizor. Anumite forme de publicitate „fără perdea“ sau anumite forme agresive şi „machiste“ de a prezenta persoane feminine publice în mass media, care se întîlnesc destul de abundent în România, chiar şi în discursul clasei intelectuale, nu sînt cu putinţă în mediul public francez, unde ele ar declanşa polemici acerbe, amenzi şi interdicţii radicale. În Franţa, rafinamentul relaţiilor dintre cele două sexe este un capital cultural cu secole de tradiţie în spate, respectul pentru femei este de mult intrat în moravuri, egalitatea practică, nu cea declarată oficial, este un bun cîştigat şi care se dezvoltă văzînd cu ochii, dacă luăm în seamă, de pildă, evoluţia familiei şi a grijii pentru copii. Dar şi în Franţa mai este încă un drum de făcut pînă la deplina paritate între cele două jumătăţi ale speciei umane.

V-aţi declarat, şi mai demult, şi de curînd, „o feministă pasivă“. Ce înseamnă pasivitatea aici? Rezervă, absenţa militantismului, recul faţă de etichete?

Cîte puţin din tot ce menţionaţi, dar mai ales faptul că nu am avut timp şi un impuls suficient de puternic ca să mă angajez în rîndul celor cîteva remarcabile femei combative pentru drepturile femeilor din România, ca Mihaela Miroiu, Laura Grünberg, Cristina Cărtărescu şi atîtea altele, care au reuşit să facă din feminism un subiect de actualitate palpabil şi un obiect academic onorabil. Dar feminismul e încă palid la noi şi are nevoie de multă susţinere. În aceste condiţii, chiar şi a te declara „feministă pasivă“ reprezintă ceva...

Haosmos:

Acel „cititor total“, omniştiutor şi omniiubitor, deja există, răspîndit cîte puţin în fiecare dintre cititorii actuali, în măsura în care fiecare dintre noi ascundem o „diferenţială divină“ – cum ar spune Blaga, şi în acelaşi timp nu va exista complet niciodată, în măsura în care actualizarea genei divine din noi – potenţialul autodepăşirii şi al accesului la o inteligenţă cosmică – nu se va termina niciodată.

a consemnat Simona SORA.