Cel mai bun sfat despre răbdare l-am primit de la părintele Gheorghe Benga. Porneşte din Patericul egiptean, dar cum teologiei nu-i lipseşte dinamismul, s-a dezvoltat cu timpul. Toţi am auzit că atunci cînd nu mai ai răbdare trebuie să treci la îndelungă răbdare. Dar ce mi-a spus mie părintele (nu ştiu dacă lui i-a spus altcineva) era o continuare aproape perfectă: cînd nu mai ai nici îndelungă răbdare, fă-ţi un ceai. Cu nerăbdarea e tot aşa cum e cu mînia. 
 
Situaţia 1: Spargi telefonul din greşeală şi te enervezi. Se schimbă ceva? Îl ia frica pe telefon şi se aranjează la loc? Păi, şi atunci care e rostul nervilor? Crezi că, dacă n-ai răbdare, se rezolvă situaţia? Nu naşti în cinci luni fiindcă nu ai răbdare să aştepţi nouă. Dar nici nu zîmbeşti suav televizorului, plin de răbdare şi pace, cînd vezi că puşcăriabilii stau în Parlament. E cazul să te înfurii şi să îţi pierzi răbdarea. 
 
Situaţia 2: Da, ştiu, sînt şi împrejurări în care răbdarea nu ţine neapărat de virtute. Dacă nu am răbdare să mănînc friptura şi vreau să sar direct la îngheţată, nu văd de ce aş fi considerată fără virtute. Păi, dacă nu e pe stomacul gol, nici măcar nu îmi afectează sănătatea. Poate ţine de alegere mai mult decît de răbdare. Mie îmi place friptura, dar mai durează pînă o primesc şi atunci nu mai vreau să aştept, mănînc îngheţata. Hai să fim serioşi, să se jure cu mîna pe inimă cel care, la o masă mare, cu zeci de invitaţi, a stat întotdeauna cu furculiţa în mînă şi cu salata în faţă să vină şniţelul. 
 
Niciodată nu am suficientă răbdare. Mor să aştept la semafor. Dacă prind momentul, fug pe roşu. Dacă nu mi-ar fi ruşine, aş fenta toate cozile la care trebuie să aştept. Nici măcar la biserică, atunci cînd trebuie să iau anafura, nu am destulă răbdare. Dar trec pe rînd de la o viteză la alta. Mut schimbătorul pe îndelunga răbdare, apoi îmi fac un ceai. Motivul pentru care nu m-am adaptat niciodată în Bucureşti e că nu am răbdare. Îmi vine să mă las la pămînt şi să plîng în hohote lovind asfaltul cu pumnii după timpul meu pierdut, după viaţa mea cea minunată, după cele două ore pe care le fac de acasă pînă la Tîrgul de Carte. Prefer microbuzele din Chişinău, în care întotdeauna mai încap cinci oameni, oricîţi ar urca, decît un tramvai care mă duce şi mă tot duce şi parcă în veci nu mai ajunge. Bun, mai suni un prieten, mai citeşti o carte, dar treaba rămîne aceeaşi: două ore din viaţa ta pe zi se scurg într-un fel de navetă internă. Păi, nu mai bine stau acasă şi dorm? Dacă e să discutăm foarte serios, lucrurile sînt cum nu se poate mai simple. Un om (viu!) are afecte naturale. De la somn la sete, la poftă. Poţi să le converteşti, să le dai o dimensiune spirituală – setea de lectură, sau să le perverteşti – setea de vodcă. Aşa că, din acest unghi, putem spune că răbdarea, ca şi afectele, poate fi pervertită sau convertită. Şi deja am ajuns la disciplină. 
Graba strică treaba, ştim bine, dar graba nu strică răbdarea!
 
Situaţia 3: Dacă eşti cumva într-o cursă de atletism, sau dacă eşti un atacant la naţionala de fotbal a României, care aleargă în acelaşi timp cu un adversar spre mingea apropiată serios de zona de pedeapsă în lipsa portarului, n-ai nici un motiv din lume să nu te grăbeşti. E momentul ideal să devii răbdător în grabă. Mulţi confundă graba cu răbdarea. Ai răbdare, ce eşti aşa repezită? Păi, am un temperament coleric, să zicem, dar mi-am disciplinat răbdarea. Dacă, în schimb, sînt fratele atacantului şi în minutul 43 închid televizorul de ciudă că frate-miu n-a dat gol, atunci chiar se cheamă că n-am răbdare.
 
Situaţia 4: Dacă privesc spre cadoul de sub brad şi nu aştept după ceilalţi fiindcă vreau să văd ce am primit, tot nu îmi poţi reproşa că nu am răbdare. Sînt curioasă, mor de curiozitate, aşa sînt eu. Şi la o adică, aştept să vină şi ceilalţi, dar aştept cu bucurie. Oare ce am eu în cadou? Şi fiecare aşteptare mă agită, dar plăcut. 
 
Foarte multe nuanţe sînt legate de o stare pe care ne e la îndemînă să o numim nerăbdare. De la grabă la curiozitate, de la conştientizarea faptului că pot face mai bine la convingerea că timpul meu se scurge aiurea. Şi totuşi, cred, nu mi se poate reproşa că n-am răbdare. Situaţia N: Dacă mă sună editorul din acelaşi oraş cu mine şi mă întreabă dacă vreau să îmi trimită ultimul roman prin poştă sau trec eu să îl iau, îi spun că vin imediat cu un taxi: „Sînt nerăbdătoare, vreau să îl văd cât mai repede!“. Ar fi bizar să fiu acuzată de lipsă de virtute. Dar dacă acelaşi editor mă sună să îmi spună că lucrurile s-au aglomerat şi că amînă cu o săptămînă apariţia cărţii, iar eu îi spun că e neserios, că dacă ştiam nici nu aş fi apelat la el, că aşa ceva nu se face, apoi îi trîntesc receptorul – eh, da, în cazul ăsta îmi lipseşte răbdarea. Răbdarea ca virtute. 
 
Aici e diferenţa între toate celelalte. Nu trebuie să am răbdare decît atunci cînd răbdarea e o virtute. Să îmi educ copilul, să îl înţeleg, să îi ascult pe cei de lîngă mine cînd vor să îmi povestească un mare necaz sau o mare bucurie, să pot citi o carte pînă la capăt cînd e cît Biblia, cît Ulise, cît Orbitor, să stau la rînd la paşapoarte fără să mă cert cu ceilalţi, să nu înjur chelnerul care aleargă la o sută de mese, să nu mă supăr pe prietenul care nu a apucat să mă sune deloc în ultimele două săptămîni, să nu plec de la o întîlnire fiindcă cel care trebuie să sosească a rămas blocat în trafic, să nu intru în depresie doar pentru că tratamentul pe care îl urmez cînd mă îmbolnăvesc nu dă rezultate în 24 de ore. 
 
În rest, n-ai răbdare să aştepţi trenul care e în întîrziere? Fă-ţi un ceai sau du-te în calea lui.  
 
Moni Stănilă este poetă şi jurnalistă. Cel mai recent volum al său este Colonia fabricii (Editura Cartea Românească, 2015).