Vina de a fi „Mitică”

Publicat în Dilema Veche nr. 846 din 25 iunie - 1 iulie 2020
Vina de a fi „Mitică” jpeg

Se insinuase încă din primul an de școală cînd, apropiindu-se vacanța, am fost întrebată de unde sînt bunicii mei. Gravă, cu o voce serioasă, am recitat una dintre cele două adrese pe care părinții mă puseseră să le învăț pe dinafară, menționînd cu exactitate bulevardul, blocul, scara, etajul, apartamentul, sectorul și, bineînțeles, orașul: București. Țin minte că, în prima secundă de după recitarea impecabilă, liniștea care se lăsase în clasă mă umpluse de mîndrie, căci perorasem, fără nici o greșeală, adresa corectă a locuinței bunicilor mei. După care nu doar elevii, ci chiar și învățătoarea au izbucnit într-un rîs care m-a umplut de uimire. „București, București, dar din ce zonă a țării vin ei?” – noua tentativă a învățătoarei de a mă salva m-a debusolat și mai mult: cum adică din ce zonă? „Adică tu nu ai bunici la țară?” – a încercat colegul meu de bancă să mă ajute. Am simțit atunci un handicap major al obîrșiei mele. Nu, nu am bunici la țară, am spus încet, venindu-mi să intru în pămînt de rușine. Era clar: devenisem o paria, de vreme ce bunicii mei erau get-beget bucureșteni. Rușinea se întindea, de altfel, pe mai multe generații, căci pînă și străbunicii erau bucureșteni, la fel ca părinții lor.

Cum majoritatea colegilor aveau rude la țară, eu mă simțeam, brusc, a nimănui. Copil al betoanelor fără nici o legătură cu glia strămoșească. Tînjeam, așadar, să ajung și eu, măcar o dată, la țară. Acel ținut care devenise în imaginația mea un soi de El Dorado. Cu chiu, cu vai, rugîndu-mă strașnic de mama, care de pomană încerca să-mi spună că nu e nici o rușine că sînt bucureșteancă, am ajuns, în cele din urmă, în El Dorado, transpus într-un sat de prin Dobrogea. Fremătam de emoție. Am văzut găini, m-am speriat de o vacă, am băut cu greu un pahar de lapte „de la sursă” pentru că, obișnuită fiind cu zeama păstoasă care se vindea prin alimentare, laptele originar îmi părea de-a dreptul grețos, noaptea abia am putut să adorm din cauza tăcerii grele. Cert e că bifasem experiența și eram convinsă că nimeni nu va mai putea de atunci încolo să mă prindă cu garda jos. Puteam să spun că, deși n-am rude la țară, am prieteni la care „mă duc”.

Cu toate astea, originea mea urbană era abia la începutul reproșurilor. Cîțiva ani mai tîrziu, în liceu, în timpul unei minivacanțe de 1 Mai la Vama Veche, un rocker frumos precum Bon Jovi în tinerețe m-a întrebat șăgalnic de unde sînt. „Din București, dar am prieteni la țară” – am răspuns prompt și mecanic. Ceea ce nu a făcut decît să reediteze hohotul mamonic din primul an de școală al colegilor mei. După ce dublura lui Bon Jovi și-a terminat rîsul, m-a privit și mi-a spus acel cuvînt pe care aveam să-l aud de nenumărate ori după aceea: „Mitică”. Bineînțeles, moartea-pasiunii a lovit instantaneu, chiar dacă atunci nu știam ce vrea să zică și crezînd în primă instanță că m-a comparat cu un Hopa-Mitică.

A treia, și runda decisivă a dezbărării de vina inoculată a originii mele, a venit în facultate. Grupa în care aterizasem era formată doar din studenți veniți din provincie și cînd, la prima socializare, fiecare își prezenta obîrșia, am venit și eu cu umila mea ascendență. De data asta nimeni nu a rîs, nimeni nu m-a făcut Mitică, însă replica pe care aveam s-o primesc de la o colegă, chipurile în glumă, m-a prins, din nou, cu garda jos: „Deci tu ești șmecheră, nu ca noi, proștii din provincie!”.

Era ca și cum, doar spunîndu-le că sînt din București, aș fi comis o aroganță majoră. Fusesem iarăși supusă prejudecăților. Atunci, pe loc, m-am simțit iar rușinată, am început să mă bîlbîi și să mă scuz (!), spunînd precipitat că eu nu cred asta, că nici prin cap nu mi-ar trece etc., etc.

Mai apoi însă, în timp, lucrurile s-au schimbat. Sătulă fiind să tot înghit invective, începusem și eu să răspund la răutăți cu răutăți – căci și bucureștenii au un ditamai arsenalul.

Retrospectiv, îmi dau seama că, însușindu-mi acel mecanism de apărare, format din clișee și prejudecăți, doar ca să-mi oblojesc un orgoliu superficial și stupid, născut dintr-un complex de inferioritate, pericolul major pe lîngă care am trecut a fost construirea și sedimentarea mentalității etichetării. Spre norocul meu, m-am dezbărat destul de rapid de această meteahnă, mai ales pe măsură ce-mi făceam din ce în ce mai mulți prieteni din provincie, prietenii dezbărate de orice culoare regională.

Cu toate astea, mecanismul de apărare încă există: cînd mi se mai aruncă cîte un „Mitică“ sau cînd sînt ironizată cu acel „voi ăștia, bucureștenii”, nu mă mai bîlbîi și nu mă mai fac mică, ci răspund pe măsură. Etichetînd din start pe cel care mă etichetează.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.