Se insinuase încă din primul an de școală cînd, apropiindu-se vacanța, am fost întrebată de unde sînt bunicii mei. Gravă, cu o voce serioasă, am recitat una dintre cele două adrese pe care părinții mă puseseră să le învăț pe dinafară, menționînd cu exactitate bulevardul, blocul, scara, etajul, apartamentul, sectorul și, bineînțeles, orașul: București. Țin minte că, în prima secundă de după recitarea impecabilă, liniștea care se lăsase în clasă mă umpluse de mîndrie, căci perorasem, fără nici o greșeală, adresa corectă a locuinței bunicilor mei. După care nu doar elevii, ci chiar și învățătoarea au izbucnit într-un rîs care m-a umplut de uimire. „București, București, dar din ce zonă a țării vin ei?” – noua tentativă a învățătoarei de a mă salva m-a debusolat și mai mult: cum adică din ce zonă? „Adică tu nu ai bunici la țară?” – a încercat colegul meu de bancă să mă ajute. Am simțit atunci un handicap major al obîrșiei mele. Nu, nu am bunici la țară, am spus încet, venindu-mi să intru în pămînt de rușine. Era clar: devenisem o paria, de vreme ce bunicii mei erau get-beget bucureșteni. Rușinea se întindea, de altfel, pe mai multe generații, căci pînă și străbunicii erau bucureșteni, la fel ca părinții lor.

Cum majoritatea colegilor aveau rude la țară, eu mă simțeam, brusc, a nimănui. Copil al betoanelor fără nici o legătură cu glia strămoșească. Tînjeam, așadar, să ajung și eu, măcar o dată, la țară. Acel ținut care devenise în imaginația mea un soi de El Dorado. Cu chiu, cu vai, rugîndu-mă strașnic de mama, care de pomană încerca să-mi spună că nu e nici o rușine că sînt bucureșteancă, am ajuns, în cele din urmă, în El Dorado, transpus într-un sat de prin Dobrogea. Fremătam de emoție. Am văzut găini, m-am speriat de o vacă, am băut cu greu un pahar de lapte „de la sursă” pentru că, obișnuită fiind cu zeama păstoasă care se vindea prin alimentare, laptele originar îmi părea de-a dreptul grețos, noaptea abia am putut să adorm din cauza tăcerii grele. Cert e că bifasem experiența și eram convinsă că nimeni nu va mai putea de atunci încolo să mă prindă cu garda jos. Puteam să spun că, deși n-am rude la țară, am prieteni la care „mă duc”.

Cu toate astea, originea mea urbană era abia la începutul reproșurilor. Cîțiva ani mai tîrziu, în liceu, în timpul unei minivacanțe de 1 Mai la Vama Veche, un rocker frumos precum Bon Jovi în tinerețe m-a întrebat șăgalnic de unde sînt. „Din București, dar am prieteni la țară” – am răspuns prompt și mecanic. Ceea ce nu a făcut decît să reediteze hohotul mamonic din primul an de școală al colegilor mei. După ce dublura lui Bon Jovi și-a terminat rîsul, m-a privit și mi-a spus acel cuvînt pe care aveam să-l aud de nenumărate ori după aceea: „Mitică”. Bineînțeles, moartea-pasiunii a lovit instantaneu, chiar dacă atunci nu știam ce vrea să zică și crezînd în primă instanță că m-a comparat cu un Hopa-Mitică.

A treia, și runda decisivă a dezbărării de vina inoculată a originii mele, a venit în facultate. Grupa în care aterizasem era formată doar din studenți veniți din provincie și cînd, la prima socializare, fiecare își prezenta obîrșia, am venit și eu cu umila mea ascendență. De data asta nimeni nu a rîs, nimeni nu m-a făcut Mitică, însă replica pe care aveam s-o primesc de la o colegă, chipurile în glumă, m-a prins, din nou, cu garda jos: „Deci tu ești șmecheră, nu ca noi, proștii din provincie!”.

Era ca și cum, doar spunîndu-le că sînt din București, aș fi comis o aroganță majoră. Fusesem iarăși supusă prejudecăților. Atunci, pe loc, m-am simțit iar rușinată, am început să mă bîlbîi și să mă scuz (!), spunînd precipitat că eu nu cred asta, că nici prin cap nu mi-ar trece etc., etc.

Mai apoi însă, în timp, lucrurile s-au schimbat. Sătulă fiind să tot înghit invective, începusem și eu să răspund la răutăți cu răutăți – căci și bucureștenii au un ditamai arsenalul.

Retrospectiv, îmi dau seama că, însușindu-mi acel mecanism de apărare, format din clișee și prejudecăți, doar ca să-mi oblojesc un orgoliu superficial și stupid, născut dintr-un complex de inferioritate, pericolul major pe lîngă care am trecut a fost construirea și sedimentarea mentalității etichetării. Spre norocul meu, m-am dezbărat destul de rapid de această meteahnă, mai ales pe măsură ce-mi făceam din ce în ce mai mulți prieteni din provincie, prietenii dezbărate de orice culoare regională.

Cu toate astea, mecanismul de apărare încă există: cînd mi se mai aruncă cîte un „Mitică“ sau cînd sînt ironizată cu acel „voi ăștia, bucureștenii”, nu mă mai bîlbîi și nu mă mai fac mică, ci răspund pe măsură. Etichetînd din start pe cel care mă etichetează.