Nu avem spitale pentru arși. Medicii refuză în continuare transferul în străinătate în perioada acută, deși supraviețuirea rănitului depinde de asta. Nu avem recuperare pentru arși. Sistemul îi trimite acasă după 14 zile de fizioterapie. Nu avem îngrijire post-acută pentru arși. Oamenii dezvoltă cicatrice bolnave și ulcere care devin în timp cancer. Nu avem NIMIC pentru arși. Au trecut 3 ani de la tragedia din Clubul Colectiv.

Pe fiecare pagină a scrisorii medicale scria lămurit: examen secreție plagă POZITIV cu Pseudomonas spp – rezistent. M-am temut că spitalul din Germania va refuza să mă trateze îndată ce va vedea actele. Însă șeful Secției de Recuperare Medicală mi-a acceptat dosarul și, cîteva săptămîni mai tîrziu, iată-mă înaintea lui. Sînt al patrulea pacient din grupul sosit din România în urma accidentului și toți am avut infecții nosocomiale. Cicatricile noastre sînt diferite de cele ale oamenilor veniți la clinică din spitalele germane. Cicatricile, dar și amintirile legate de îngrijirea medicală.

Cîteodată am coșmaruri. [...] Mă trezesc plîngînd, așa cum tot pățesc de cîteva luni încoace. Cîteodată visez incendiul, retrăiesc panica aceea îngrozitoare și senzația focului pe piele. Aud cum plesnesc ramele ochelarilor în timp ce se topește plasticul și urletele disperate ale celorlalți răniți, devenite, în mod bizar, șoapte în coșmarul meu. Alteori, mai des, visez saloanele spitalului în care am fost internată în România și, mai ales, băile în cada verde.

Prima dată cînd am povestit pacienților de aici despre felul în care am fost tratați în țară, s-a făcut liniște la masă. Nici unul dintre ei nu auzise despre căzi ­verzi din cauciuc sau igienă a rănilor făcută prin dușuri fără anestezie. Nici unul nu fusese infectat cu 3, 4 bacterii multirezistente. Nici unul nu și-a împărțit salonul cu altcineva. Niciunul nu a mers pe hol la toaletă. Grefele lor de piele erau netede și cei mai mulți își aminteau vag de durerile din timpul perioadei acute. Fuseseră sedați sau în comă indusă. E firesc aici, mi se spune. Medicii cred că șocul durerii te poate chiar ucide, așa că fac tot ce pot ca tu să nu simți nimic. Nu vor să te traumatizeze.

„Avem condiții ca în Germania“, spunea în noiembrie 2015 domnul ministru Nicolae Bănicioiu.

Veți avea nevoie de o perioadă lungă de recuperare medicală și de foarte multe operații, îmi explică medicul german. Asemenea cicatrici ca ale dumneavoastră și ca ale colegilor dumneavoastră am văzut doar la pacienți sosiți din zone afectate de conflicte armate. Suferiseră arsurile într-un atac sau în luptă și, pînă să ajungă într-un centru specializat, fuseseră tratați cu improvizații, băi în apă sărată și alte asemenea născociri. Îmi pare tare rău...

Îmi vine să îi spun că și noi tot dintr un război am scăpat. Același pe care România îl duce de 30 de ani încoace împotriva corupției și căruia i-am căzut victime toți cei care am fost nenorociți de sistemul medical de stat, distrus de furturile lor.

Din 2016 și pînă acum, am continuat să frecventez clinica de recuperare medicală din Germania. Am obținut rezultate foarte bune, dar mai e încă un drum lung de parcurs. Am pierdut șirul operațiilor odată ce am ajuns la a 15-a. Nu știu de cîte voi mai avea nevoie ca să mă simt cît mai aproape de normal. Doctorii din străinătate au spus că mă așteaptă o viață întreagă de reparații. Potrivit legii, noi, răniții, mai avem doar doi ani la dispoziție. După aceea...nu știu ce va fi. Nu sînt doar eu în această situație. Sîntem cîteva zeci de oameni mutilați de incendiul din Colectiv. Însă ceea ce ne-a anulat orice șansă la un proces normal de vindecare nu a fost focul, ci ceea ce am pătimit în spitale după accident: infecțiile, lipsurile, improvizațiile, nepriceperea personalului medical, condițiile insalubre și stilul înapoiat de îngrijire.

Situația arșilor s-a înrăutățit în România după anul 2015. Se întîmplă frecvent ca spitalele „de specialitate“ să nu primească răniți. Se știu cu musca pe căciulă după Colectiv și preferă să mintă că nu au locuri. Cada verde de la Arși este încă pe poziții. Chiar acum, o infirmieră surmenată, prost-plătită și depășită de situație încearcă să spele pacientul așa încît acesta să nu moară de durere. Suferă și ea, uneori plînge de milă, dar suferă mai ales bolnavul. Ea nu are autoritatea necesară să ceară o schimbare, iar șefilor ei nu le pasă. Rănile se infectează și grefele mor, ca mulți dintre pacienți. Dacă omul supraviețuiește și plaga se vindecă într-un tîrziu, rămîn în urmă cicatrici monstruoase.

Oamenii sînt externați cu plăgi deschise de teamă să nu se suprainfecteze. Pleci fără să fii informat cu privire la vreun protocol de îngrijire și fără o rețetă medicală. În acte scrie că ești vindecat. De fapt, ești plin de răni și de microbi. A fost și cazul meu. După ce am ajuns acasă, am plătit o asistentă să vină să mă spele și să mă panseze. Primul lucru pe care l-a făcut cînd mi-a văzut plăgile deschise de pe corp a fost să o trimită pe mama la farmacie ca să cumpere Colistin pulbere, un antibiotic foarte puternic. Mama a găsit și a cumpărat. Farmacista i-a dat medicamentul fără rețetă pentru că știa că îmi este necesar. Timp de două luni după externare, asistenta a venit aproape în fiecare zi, m-a spălat în cada de acasă, mi a dezinfectat rănile cu soluție de Colistin și m-a pansat. Mama plîngea, dar eu nu mai aveam lacrimi. Voiam doar să se termine odată. Dacă nu apelam la această femeie, ajungeam din nou în spital. Ei, nu medicilor, îi datorez faptul că, după patru luni de chin, am putut să fac un duș fără să vărs de durere.

Apoi a urmat recuperarea. Un șir de improvizații într-un mediu necorespunzător. Am întîlnit o fizioterapeută ambițioasă și sufletistă care și-a făcut o misiune din a mă „repara“. L. a luptat pentru mine și m-a ajutat să devin cît de cît independentă. Cînd și-a dat seama că nu se mai poate face nimic pentru vindecarea mea în spitalul în care lucra, m-a încurajat să plec în Germania.

Acolo am înțeles ce înseamnă să îți pese de arși. Să gîndești un sistem întreg prin care să îi sprijini în așa fel încît să nu rămînă mutilați și să nu aibă coșmaruri din cauza condițiilor din spitale.

La noi nu există nici un spital care să „aibă tot ceea ce îi trebuie“ pentru îngrijirea arșilor. Nu există nicăieri saloane sterile, în care să fie internat un singur bolnav. Nu există un protocol pentru realizarea igienei plăgii arse. Nu există materiale moderne prin care aceasta poate fi „închisă“ și abia apoi grefată (Integra, Matriderm și alți substituenți dermici). Nu există pansamente speciale care să accelereze vindecarea. Nu există empatie față de durerile îngrozitoare pe care le are un ars. La noi, te spală cum pot, cu dușul, cu apă de la robinet, cu ser fiziologic, cu soluție de antibiotic, te ung cu o cremă usturătoare și ineficientă, apoi te înfășoară în comprese așa-zis sterile. Crema se topește, curge pe sub pansamente, se amestecă cu secrețiile plăgii și, în final, tifonul se lipește de răni, se agață de ele și se desprinde cu tot cu coji, cu tot cu grefe, cu tot cu carne. Fără anestezie.

În România nu există un program de recuperare medicală pentru arși. Ședințele de fizioterapie sînt decontate de Casa de Asigurări de Sănătate doar cîteva săptămîni, după care bolnavii sînt pe cont propriu. Cei mai mulți renunță să mai ceară ajutor și ajung să aibă handicapuri permanente. Nu există fizioterapeuți specializați în recuperarea marelui ars. Angajații spitalelor bîjbîie sau caută tutoriale pe YouTube ca să își ajute pacienții. Nu există o clinică sau un centru de recuperare dedicate arșilor.

Nu există un program de îngrijire specific perioadei post-acute. Arșii au nevoie de haine compresive pe care să le poarte 23 de ore din 24, timp de cel puțin doi ani după accident. Aceste costume trebuie înlocuite o dată la trei, patru luni cu altele noi. Sistemul de asigurări din Germania decontează aceste haine compresive. La noi, nu se întîmplă asta. O pereche de mănuși compresive poate ajunge să coste 600 de euro. Un costum complet costă în jur de 1500 de euro. Nu avem o companie serioasă capabilă să creeze compresive personalizate. Cremele și produsele de îngrijire necesare marelui ars sînt considerate „cosmetice“ de către Casa de Asigurări de Sănătate, așa că nu sînt decontate. O cremă specială costă în jur de 50 de euro. Peste tot în lumea civilizată, aceste produse sînt acoperite de fondul de asigurări al bolnavului. La noi, oamenii umblă cu ulcere pe piele, pentru că nu își permit să se îngrijească. Atunci cînd pleci din spital, ești sfătuit să îți dai cu Nivea Body Milk, și atît. Pleci fără compresive, fără produse speciale, handicapat, infectat și fără speranță. [...]

Chiar și acum, după tot acest timp, nu trece nici o duminică fără să mă gîndesc că lunea este zi de baie la Spitalul de Arși. Nu trece nici o zi de luni fără să fiu recunoscătoare că am scăpat din acel infern, cel puțin la fel de sfîșietor ca acela dezlănțuit de foc.

În data de 2 noiembrie, la trei zile după accident și înainte de prima operație majoră de grefare, probele mele erau încă sterile. Pe măsură ce treceau zilele, corpul meu se contamina tot mai mult. Între timp, mamei și surorii mele li se spunea că nu am nimic. Același lucru li s-a spus și părinților care acum sînt orfani de copii.

Nu. Viața nu merge înainte și Colectiv nu este doar un incendiu dintr-un club, petrecut în data de 30 octombrie 2015. Colectiv este în fiecare zi în multe spitale din România. În multe instituții din România. În multe suflete din România. Colectiv este de fiecare dată cînd un om moare pentru că medicamentul de care are nevoie nu este de găsit. România, Colectiv nu este doar al nostru, al celor care am fost acolo sau al celor care am pierdut oameni. Este și al tău. 

Alexandra Furnea este o supravieţuitoare a tragediei din Clubul Colectiv. Textul de faţă a fost inițial postat pe contul personal de Facebook.

Foto: Vladimir Gheorghiu