După ce a fost lovit de geniala intuiţie că soarta cărţilor depinde de capacitatea celui care face lectura, Terentianus Maurus s-a odihnit. Ori, s-a luat cu alte treburi şi nu a avut timp să mai spună că această ciudată legătură ascunde, în substrat, alta, care-i stă temei: cea dintre cuvînt şi utilizatorul său. În lumea de astăzi, aproape fără oprelişti de graniţă, fie ea culturală ori politică, cuvîntul „strategie“ se întîlneşte la tot pasul. Peste tot şi aproape pentru orice. Nu există carte de teorie economică, de marketing sau oricare altă specie de discurs asupra lumii banilor care să nu conţină, pînă la pagina 10, acest cuvînt. De la jocurile sportive, la jocurile cu păsări, bile, ţevi sau făuritori de imperii, de care e plină lumea realo-virtuală, nici o referire explicativă nu ratează cuvîntul „strategie“. Există – ne asigură utilizatori ai limbilor naturale de pe mapamond – strategii educaţionale, tehnologice, ştiinţifice, politice, electorale, urbanistice, de dezvoltare, de distrugere, de alegere, de succes sau eşec, de mariaj şi divorţ, de făcut şi risipit averi, de păscut vitele pe tăpşan, ori de cumpărat o rochie, un parfum, o carte sau o pereche de pantofi. Există strategii chiar şi la război, dacă este să ne luăm după unele scrieri! Cu greu va găsi cineva cea mai neînsemnată activitate umană care să nu fi asociat deja termenul „strategie“. Un exemplu trist, dar dătător de seamă, asupra ingratitudinii care pîndeşte nu doar soarta oamenilor, ci şi pe cea a cuvintelor! Abuzat pînă la golirea totală de conţinut structurat, termenul de strategie a devenit un fel de monedă calpă a unui tip de comunicare menită a spune mai nimic, dar dornică să epateze.

Soarta tristă de astăzi a noţiunii începe cu un act de uzurpare, desăvîrşit mai tîrziu prin „uciderea“ cu sînge rece a referenţialului din care s-a născut: termenul de strateg (strategos). Înainte să existe „strategiile“, a existat, aşadar, o funcţie publică în contextul social al lumii clasice greceşti. Dacă noţiunea de strategie are vreun sens, atunci el nu poate fi decît cel derivat de aici. Unul deplin valid, în ciuda transformărilor masive intervenite, între timp, în organizarea şi, mai ales, în suportul tehnologic al vieţii omeneşti. Două elemente esenţiale sînt de remarcat, imediat după statutul de funcţie publică: cel puţin într-o anumită perioadă, în Atena, funcţia era electivă (Cetatea a avut simultan, doi, trei şi chiar zece „strategoi“), dar durata mandatului lor era drastic limitată – un an; strategii răspundeau cu avutul, iar la limită – cu viaţa, pentru modul în care îndeplineau mandatul Cetăţii! În esenţă, acesta era foarte simplu formulat: pregătirea şi conducerea cu succes a următorului război, fie că el era impus Cetăţii, ori era iniţiativa ei. Dovadă a unei îndelungate experienţe, sedimentată cultural şi, fără îndoială, a unor avansate cunoştinţe structurate în materie, grecii Atenei antice înţelegeau foarte bine importanţa celor două catene de acţiuni care formează ceea ce numim activitatea complexă – război. O secvenţă (A) cuprinde elementele care pregătesc, participă şi susţin efortul de război – de la resursa umană şi organizarea militară, arme, hrană şi pregătirea Cetăţii, pînă la resursele politice care pot favoriza victoria – alianţe, manevre de acoperire a intenţiilor etc. A doua secvenţă (B) se referă la acţiunea militară propriu-zisă, adică cea care presupune conducerea operaţiilor/bătăliilor menite să asigure obiectivul politic al războiului. Esenţiale, definitorii pentru activitatea şi responsabilităţile strategilor – în această secvenţă a războiului – sînt deciziile care fixează cadrul general al confruntărilor militare: ofensivă vs apărare (ori o formulă complexă care combină secvenţial cele două forme de acţiune), locul şi momentul critic în care se exercită efortul militar, soluţii de asigurare şi de rezervă. Conducerea efectivă a luptei este rolul şi rostul comandanţilor militari – polemarchos –, care, pe vremea luptei de la Maraton, sînt aleşi – surprinzător pentru concepţiile noastre de astăzi – prin tragere la sorţi! Grecii vechii Atene ştiau, însă, mai multe despre război, decît noi, sau – dacă preferaţi – se amăgeau mai puţin decît oamenii modernităţii asupra rolului nu de puţine ori copleşitor al hazardului, în această complexă activitate colectivă. Din această perspectivă, strategia este simultan o formă de gîndire şi de acţiune colectivă, a unui grup relativ restrîns de decidenţi, împuterniciţi prin mandat precis şi limitat, cu conducerea războiului. Caracteristica esenţială a gîndirii şi a acţiunii strategice este ceea ce s-ar putea numi „vederea dincolo de orizont“! Pentru ca războiul să se încheie cu succes, catena A şi B, luate în parte, trebuie să fie fără fisură, iar conexiunea dintre ele, ideală. Un asemenea rezultat excepţional nu poate fi obţinut decît dacă decidenţii, responsabili cu conducerea războiului, strategii, sînt capabili să încorporeze în deciziile lor elemente care nu sînt prezente în cîmpul vizual, care se află dincolo de orizont, dar care adesea poartă greutatea decisivă în rezultatul final, cea care separă succesul de eşec, victoria de înfrîngere, pierderea masivă de cîştigul scontat.

Paradoxul lumii în care trăim este că avem „strategii“ pe toate drumurile, dar nu mai avem „strategi“. Mai grav încă, nu mai avem restricţiile drastice asupra funcţiilor publice care contribuie astăzi la conducerea războiului. În sfîrşit, în locul întruchipării personale, funcţia strategilor este, astăzi, disipată şi puternic „impersonalizată“, divizată, pînă la fărîmiţare şi totală irelevanţă, între instituţii şi departamente ale guvernării şi ale administraţiei publice. Toate acestea, în condiţiile în care, departe de a fi o activitate mai rară, ori mai simplă, decît în vremea vechilor greci, războiul, insidios infiltrat în însăşi substanţa politicii modernităţii, este tot mai complex. Politica însăşi a fost redusă la o formă de război. Nu o spun eu, a spus-o, într-un strălucitor context argumentativ, Michel Foucault, încă de prin 1976, în fermecătoarele sale prelegeri de la Collège de France („Von Licht des Krieges zur Geburt der Geschichte“, Merve Verlag, Berlin, 1986). Cel de-al Doilea Război Mondial este ultimul în care putem identifica grupul decidenţilor, civili şi militari, responsabili de „conducerea războiului“, adică putem spune cine au fost strategii. Atît de o parte cît şi de cealaltă, grupurile „strategilor“ care au condus războiul, au fost mai degrabă slab coezive, intern-competitive şi chiar conflictuale, iar pentru a enumera şi analiza erorile de decizie, atît de o parte, cît şi de cealaltă, încă mai e nevoie de file noi pentru cărţi nescrise de istorie. De la încheierea ultimului mare război al secolului al XX-lea, toate conflictele militare purtate de mari puteri, de ţări de putere mică, ori mijlocie, excelează prin ambiguitatea răspunderii pentru „conducerea războiului“ şi prin „delegarea“ aproape integrală a responsabilităţilor strategice către comandanţii militari. În fapt, este vorba doar despre un transfer ilicit de autoritate de la politicieni-decidenţi, către oricine altcineva. Cine vrea să urmărească procesul de diluare a gîndirii strategice, puternic accentuat după încheierea Războiului Rece, nu are de făcut decît o simplă analiză comparativă a „conceptelor strategice“ adoptate oficial la nivelul Alianţei Nord-Atlantice. De la obiective, linii de acţiune şi repere clare „de marcaj“, NATO a funcţionat, în ultimele două decenii, într-o ceaţă strategică impregnată de ideologie triumfalistă, supraexpunere pe obiective şi arii de acţiune, totul pe fundalul unei disimetrii între politicile militare ale statelor şi grupurilor de state membre, ceea ce a dus la amînarea sine die a materializării unei politici europene concertate şi la crearea unei surprinzătoare şi detrimentale falii atlantice, ambele exploatate fără menajamente de Rusia. Rezultatul se vede în bilanţul celor 13 ani de acţiuni militare în Afganistan, în asincronizarea aproape perfectă a reacţiilor, respectiv slaba eficienţă a răspunsurilor faţă de noile ameninţări generate de acţiunile Rusiei în spaţiul european.

Relaţia tot mai precară dintre strategi şi strategii, în lumea în care trăim, poartă toate semnele a ceea ce Baudrillard desemnează ca demers şi discurs fatal. O lume în care obiectul este de fiecare dată nu doar presupus ca mai viclean, mai cinic, mai genial decît subiectul pe care-l aşteaptă ironic, după colţ, ci chiar este! „Metamorfozele, vicleşugurile, strategiile obiectului depăşesc înţelegerea subiectului. Obiectul (în cazul nostru războiul!) nu este nici dublul, nici refulatul subiectului, nici fantasma şi nici halucinaţia sa, nici oglinda şi nici reflectarea sa, ci are strategia sa proprie, fiind deţinătorul unei reguli de joc impenetrabilă pentru subiect, nu pentru că ea ar fi profund misterioasă, ci pentru că este infinit de ironică.“ Singurii incapabili să aprecieze ironia infinită a războaielor eliberate de constrîngerea subiectului, capabil să genereze strategii viabile, rămîn morţii noilor conflicte armate ale secolului XXI, la fel de ţepeni şi de lipsiţi de viaţă, ca şi cei din vremea lui Temistocle, Aristides şi Cimon.

Cornel Codiţă este sociolog, analist militar, prof. univ. şi general în rezervă al Armatei Române.