Oricît m-am străduit și am cercetat, n-am găsit deocamdată o legătură prea strînsă între istețime și barbă, între barbă și înțelepciune, între profunzimea silogismului și lungimea firului de păr facial. Nici măcar în tratatul abatelui Burchard de Bellevaux, Apologia de barbis, scris pe la anul 1165, în care legătura dintre lungimea/desimea bărbii și adîncimea gîndirii și-ar fi găsit cu siguranță locul. Sigur, înțelepții dintotdeauna și-au mîngîiat bărbile ori s-au tras de ele, în momente de maximă încordare mintală și de iluminare, dar nu au catadicsit să comenteze acest obicei, deși folosul lui e vădit pentru toți. Cum putem observa, realitatea ipotetico-deductivă a gestului n-a lăsat urme în cronici și anale. Iar faptul cel mai bizar e că n-a lăsat urme scriptice nici măcar în elegiile poeților hirsuți.

Singurul gînditor care a ținut la barba lui aproape cît a ținut la adevăr a fost Epictet. Cînd împăratul Domițian și-a pus în gînd să-i alunge pe filozofi din Roma (ca pe niște intriganți și paraziți), mulți și-au tăiat barba definitorie spre a nu-și risca viețile și averea. Epictet a #rezistat. În Diatribe (1, 2, 29), filozoful stoic mărturisește că ar prefera mai degrabă să i se taie capul decît vîrful bărbii. Dar nu pentru motivul că barba și lungimea ei l-ar fi ajutat să gîndească mai lesne și mai adînc (oricum nu dădea două parale pe subtilitățile vane ale gîndirii), ci pentru motivul că barba lui era un semn sigur de acceptare a necesității (și destinului). Pe fața filozofului (dar nu numai a lui), barba crește prin lucrarea neobosită a naturii, de la sine, așa cum cresc ierburile în păduri și calculii renali în matroane. Ea nu reprezintă un simplu decor accidental și frivol, precum cerceii ori inelele la femei. Barba este dovada cea mai grăitoare a determinismului și a acceptării lui fără murmur.

Chiar cînd a devenit o modă în unele secte filozofice din Imperiul Roman, alături de mantia roasă și unghiile necurățate, barba n-a devenit pentru nimeni un semn de înțelepciune ori de gîndire ascuțită.

În Noctes attice (9, 2, 1), mult utilul compilator Aulus Gellius (care și-a redactat lucrarea pe la anul 190-200) povestește o întîmplare al cărei protagonist a fost renumitul Herodes Atticus (patrician din Atena, orator iscusit, fost consul), cel care a construit un amfiteatru superb la poalele Acropolei, existent încă și întru totul funcțional. (Prin martie 2013, am avut norocul să-i verific acustica, am văzut o tragedie cu actori ascunși sub măști.) Deci, la Herodes Atticus, care a fost un binefăcător, s-a prezentat într-o dimineață un individ cu o barbă pînă la brîu și cu părul vîlvoi, acoperit de o manta murdară. Omul l-a somat pe Herodes să-i dea cîțiva ași „pentru pîine“. Curios în fața acestei arătări bizare, Herodes Atticus a vrut să afle cine este și de unde vine. Individul i-a răspuns pe un ton arogant că înfățișarea lui divulgă imediat oricărui ins priceput cu ce se ocupă: „Sînt un filozof, deci urmez întocmai acest ideal“. La care Herodes: „Văd barba, văd mantaua, dar pe filozof nu-l zăresc. Dă-mi și alte dovezi!“ „Filozoful“ a început să bombăne și să-l privească mînios. Cei care se găseau acolo, împreună cu Herodes, i-au explicat că omul cu barba înfoiată și privire impertinentă este, de fapt, un vagabond care-și face veacul prin cîrciumi, trăind din cerșit și acoperindu-i cu ocări pe cei care îi refuză cererile (și statutul social). Herodes Atticus s-a dumirit cu cine avea de-a face și a exclamat surîzînd: „Să-i dăm, totuși, cîțiva bănuți, oricine ar fi el, ca oameni, nu ca unui om“. Și i-a dat „filozofului“ bani de pîine pentru o lună.

Anecdota, consemnată de Aulus Gellius, poate fi pusă sub proverbul curent la vremea aceea (și inutil în contemporaneitate, cînd gînditorii, cu excepția lui Daniel Dennett, își rad fețele cu melancolică răbdare): Barba nu-l face pe filozof, chiar dacă-ți lași barba să crească de-un stînjen, nu vei gîndi mai adînc: „Barba non facit philosophum“. Originea acestei spuse nu a putut fi identificată, deși unii exegeți trimit la Plutarh (care a scris în greacă). Lucian din Samosata a afirmat ceva asemănător: „Dacă ai credința că o barbă lungă te face înțelept, trebuie să accepți, prin însuși acest fapt, că o capră face cît toată opera lui Platon (fără a mai pune la socoteală scrisorile lui apocrife)“.

Prin urmare, agerimea minții nu poate fi atestată material. Mintea poate fi sesizată numai cu mintea, așa cum a arătat Descartes (și chiar sfîntul Augustin înaintea lui). Nu voi pretinde că barba este complet inutilă în practica filozofilor, voi repeta însă că relația dintre cei doi termeni rămîne, cel puțin pentru subsemnatul, obscură.

Dacă există / au existat bărbi și dacă bărbații doresc să scape de ele, e nevoie atunci de un bărbier expert în mînuirea bricelor și în bîrfe de tot felul. Iar dacă există cel puțin un bărbier priceput în bîrfe, este nevoie și de un paradox al bărbierului. Bertrand Russell (dar nu e sigur, Russell însuși spunea că l-a auzit de la altul) a propus cîndva unul: „În orașul Sevilla, bărbierul îi bărbierește pe toți cei care nu se bărbieresc singuri și numai pe ei“. Întrebarea vine firesc și inițiază paradoxul: „Cine îl bărbierește pe bărbierul din Sevilla?“ Mă opresc aici și vă las să rezolvați paradoxul. 

P.S. În treacăt fie spus, bărbat vine de la „barba“, dar termenul „barbar“, în nici un caz. Homer a folosit în Iliada (2.867) adjectivul „barbarophonos“. Și dacă e vorba de rădăcinile cuvintelor, cînd Tipătescu o îndeamnă pe Zoe „să fie bărbată“, unii filozofi fenomenologi (Heidegger, printre ei) s-ar putea gîndi la „femeia cu barbă“ și nu la virtutea bravurii. 

Valeriu Gherghel este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Breviarul sceptic şi alte eseuri despre simplitate, Editura Polirom, 2012.