DGLR îmi pare a fi util, echilibrat şi eclectic, mai puţin analitic decît Dicţionarul Scriitorilor Români, la a cărui redactare am participat, dar bine lucrat în domenii pe care DSR-ul nu le-a cuprins: publicaţii, instituţii şi organizaţii literare, cafenele ("Capşa", "Fialkowski", "Corona"). Agreabilă e partea iconografică: fotografii clasice, neinsidioase, caricaturi cuminţi, dar şi multe piese din panoplia personală a lui Eugen Simion, prezentat din toate unghiurile, inclusiv cu papa Ioan Paul al II-lea.Coordonatorul volumelor a întreprins o muncă sisifică armonizînd voinţa şi idiosincraziile a peste 150 de colaboratori, de a căror îndărătnicie se plînge vindicativ în prefaţă, ca şi cum s-ar fi aşteptat să fie altfel. Dificultăţile erau inerente, cu atît mai mult cu cît numeroase texte s-au născut din norme bugetate pe la institutele literare ale Academiei, unde lucrează mulţi oameni pentru care actul critic reprezintă un gest ierarhic de prudenţă, foarte uman, de altminteri. Repartiţia corvezii a fost şi ea - din cîte ştiu - aleatorie, dar se simt totuşi, în volumele de pînă acum ale DGLR, cîteva afinităţi folositoare: Dan C. Mihăilescu redactează remarcabil majoritatea medalioanelor despre optzecişti, iar personalitatea Monicăi Spiridon se simte şi ea acut în toate textele, ca de pildă în cel despre foarte sapienţialul Vasile Andru, la care autoarea acuză "glisajele ghidate, adeseori obositoare, către cosmic şi arhetipal, ca şi substanţa pur nominală şi inconsistenţa halucinantă a aşa-numitor personaje".O partitură dificilă are Roxana Sorescu, pusă în faţa unor autori care s-au distins prin colaboraţionism ideologic şi politic în anii '50. Aici, tendinţa aproape generală a DGLR este aceea de a trece culpabil peste majoritatea atrocităţilor de atunci, surmontînd vina protagoniştilor prin elegante surdinizări estetice. A-i acuza pe coordonatori de edulcorare ar fi însă o greşeală, fiindcă Eugen Simion scrie foarte critic despre derapajele lui Petru Dumitriu, aşa cum nici Nicolae Mecu nu îl iartă pe Dan Deşliu. Pe ansamblu însă, ceilalţi autori par să lase impresia că nu sînt pregătiţi de confruntarea critică obiectivă cu trecutul: Roxana Sorescu îl scoate basma curată pe Ov.S. Crohmălniceanu (deşi, în rest, articolul e chiar foarte bun), ea şi-o asociază pe Tania Radu pentru a o lustra pe Maria Banuş ("a fost una dintre reprezentantele de seamă ale realismului socialist" - e tot ce se spune, pentru a se trece ulterior la elegii), Nicolae Bîrna se poartă tandru, paternalist cu Marcel Breslaşu ("în noua ipostază, conjuncturală, deşi adoptată din convingere, talentul, cultura şi inteligenţa l-au salvat pe poet de la un eşec total"), în vreme ce capodopera escamotării e produsă tot de către Roxana Sorescu, pentru care Mihai Beniuc este aşa de curat (în ciuda retoricii penibile, aproape senile din ultimele volume), încît e aproape înduioşător să mai formulezi şi obiecţii. Generoasă, autoarea nici nu pune accentele care se impun: cititorul ingenuu va găsi în Beniuc un elegiac clamoros, "unul dintre marii poeţi ai instantaneului" pe care i-a avut, presupun, literatura universală, dar nimic despre delaţiunile celebre din anii '50, nimic despre agresiunea dictatorială din fruntea Uniunii Scriitorilor şi absolut nimic despre atacul împotriva lui Blaga, din Pe muche de cuţit.Surdinizarea vinei din anii '50, intră, se pare, în subconştientul mai multor autori, deşi, repet, edulcorarea nu i se poate reproşa coordonatorului. Insist pe eufemizare, fiindcă DGLR apare totuşi într-un moment în care adevărurile pot fi spuse răspicat şi nu doar sugerate sau drapate în aluzii, aşa cum am fost noi obligaţi să procedăm în DSR, a cărui limită metodologică ne obliga să lucrăm, chiar şi după Revoluţie, ca şi cum am fi gîndit înainte de ea. De pildă, tot Roxana Sorescu o mîngîie tandru pe Nina Cassian, creditînd-o integral cu prezumţia de mimetism atunci cînd a spus - după Revoluţie, fireşte - că "se străduia, precum alţi confraţi, să scrie tot atît de prost", minimalizare aflată oarecum în discordanţă cu afirmaţia, de data aceasta lucidă, din acelaşi medalion, potrivit căreia poeta a fost "una dintre cele mai obediente reprezentante ale proletcultismului". În acelaşi perimetru tematic, Al. Săndulescu menţionează "Cronicile optimistului" ale lui G. Călinescu, dar nu discută nici contextul, nici conversiile morale ale protagonistului, chiar dacă au fost diabolic-histrionice. Nicolae Mecu trece elegant, cu fină pudoare, peste cele 7-8 volume purpurii ale lui Ion Brad: e drept, discută pasager şi reconversia cosmopolită de mai tîrziu, consumată sub soarele Eladei, ceea ce face ca lucrurile să se echilibreze, oarecum. Marcel Duţă scrie un text obosit despre Geo Bogza, neieşind din torpoare nici atunci cînd "cauza" (Cartea Oltului şi reportajele) o cere. Mai aproape de noi în timp, sagacele Adrian Dinu Rachieru menţionează plagiatul lui Eugen Barbu, soldat cu o anchetă publică la Uniunea Scriitorilor, scrie - corect! - că multe dintre "războaiele culturale" declanşate de către autor au fost "pilotate politic", dar trece sub tăcere grozăviile de la Săptămîna sau traficul de influenţă din cabinetele 1 şi 2, ale căror efecte, prin Corneliu Vadim Tudor, le resimţim şi astăzi. Medalionul e totuşi curajos în ansamblu şi obiectiv, deşi bulimia vanitoasă din Caietele Princepelui e pasată cu eleganţă. Prin comparaţie, Ion Dodu Bălan, raşchetat de către Teodor Vîrgolici, e un monument de inocenţă. Iertată să-mi fie însă o întrebare insidioasă: de ce nu şi un articol despre Nicolae Ceauşescu sau unul despre Iosif Chişinevschi, ale căror "indicaţii preţioase" au stîrnit atîta fervoare adaptativă în lumea noastră literară? Ne place, nu ne place, sînt triste capitole de istorie literară.Retardarea metodologică a multor medalioane se explică, în principal, prin reticenţa autorilor de a situa fenomenul literar în context politic sau ideologic. Legionarismul multor scriitori e tratat distant, cu discreţie; apartenenţa unora la francmasonerie, de asemenea. Sînt detalii care acum pot fi date, nu ca atunci cînd noi am lucrat DSR-ul cu Securitatea în spate. Elvira Sorohan o şi face la Cantemir, deşi apartenenţa e sugerată ca ipoteză, într-unul dintre cele mai substanţiale medalioane din DGLR, pe care l-aş considera, de altfel, un etalon de calitate pentru întreaga lucrare, alături, de pildă, de textul lui Eugen Simion despre Cioran. Printre alte reuşite, aş menţiona, de asemenea, detaşarea cu care Monica Spiridon scrie despre scriitori aflaţi încă în viaţă, într-un climat literar ritualizat cu circumspecţie, unde omul de lîngă tine e menajat pînă la moarte. Nu e singurul exemplu de luciditate reconfortantă, aflată oarecum în răspăr cu "tradiţia" encomiastică a baterii colegiale pe umăr: Laurenţiu Hanganu şi Marcel Duţă scriu despre "stilul oral prolix, retorica tumultuoasă şi convenţională" a imnelor lui Ioan Alexandru, N. Bîrna (care nu are afinităţi cu Sergiu Al-George) scrie subtil despre Livius Ciocârlie şi critic despre derapajele protocroniste ale lui Paul Anghel, în vreme ce expresivitatea involuntară a unor reevaluări stîrneşte zîmbete, ca atunci cînd Stan Velea menţionează că Al. Balaci, lăudat la vremea lui pentru italienismul erudit, "foloseşte predilect demersul impresionist (!!) şi pe cel al criticii istoriste". Sînt însă şi săriri sprinţare peste cal, ca atunci cînd Gheorghe Hrimiuc-Toporaş consideră - se pune totuşi în surdină... - că poeziile lui Matei Alexandrescu din Jocul cuvintelor "întîlnesc concurenţa prestigioasă a lui Tudor Arghezi şi Ion Barbu". Prin contrast, foarte lucid şi ponderat este Florin Faifer, în tot ce face. Iată-l, într-o situaţie care poate fi tipică, prin analogie, şi pentru timpurile pe care le trăim acum, la Alecsandri: "În 1878, juriul felibrilor de la Montpellier îi decernează, la propunerea poetului Frédéric Mistral, un premiu pentru Cîntecul gintei latine. Versurile, modeste, sînt traduse în numeroase limbi, dar ecoul lor, pe plan european, va fi destul de slab. Acasă, în schimb, evenimentul declanşează un mare entuziasm, A. fiind copleşit de onoruri, ceea ce provoacă, fireşte, invidii şi cîrteli".Cîteva alte detalii le remarc doar expeditiv, din cauza lipsei de spaţiu: cărţile populare au parte de medalioane neconcludente - de altfel, cartea Ioanei Drăgan, dedicată subiectului, nu e menţionată de nimeni; Aurel P. Bănuţ (Gabriela Drăgoi), un "Caragiale ale Ardealului" stîrneşte interes, ca de altfel şi exilatul Silviu Crăciunaş (pentru memoriile antitotalitare din The Last Footsteps, 1961), introdus în DGLR de către Nicolae Florescu, care îl supralicitează însă pe Leontin Jean Constantinescu, jurist european notoriu, dar altminteri un tribun destul de prăfuit; ca întotdeauna, Iordan Chimet cîştigă la o evaluare critică de ansamblu - de recitit!; nimic despre dandysm la Mateiu I. Caragiale (!!!), deşi bibliografia medalionului, datorat lui T. Vîrgolici, e adusă la zi, pînă la cărţile lui Matei Călinescu şi Ion Vartic; Caietele Echinox lipsesc, cum lipseşte, nemeritat, şi Sanda Cordoş; bibliografia lui Mihai Coman se opreşte la anul 1999; să nu fi ştiut L. Herdan că Lidia Bote a fost soţia lui Adrian Marino?; dramaturgia pariziană a lui Aristide Blanc, recuperată de către F. Faifer, indică un caz interesant; romanele cosmopolite ale lui Vintilă Corbul, analizate, deloc peiorativ, de către Constantin Teodorovici ca "operă-kitsch", primesc în acest fel o stilistică aparte; numele de familie al lui Bözödi György e Jakab, nu Jakob.În final, o nemulţumire colegială: contribuţiile din DSR sînt menţionate fără nume în secţiunea referinţelor critice, ca şi cum ar fi vorba de o operă anonimă. La fel se întîmplă şi cu Dicţionarul Analitic al Operelor Literare Româneşti. E vorba de o intenţie de minimalizare sau de o simplă ineleganţă?