Marius CHIVU

Eram liceean cînd am debutat publicistic în Dilema (nr. 275 / 1998), în pagina cititorilor, cu o scrisoare despre dosarul „Eminescu“, reprodusă apoi şi de Adevărul literar şi artistic (nu, nu era un text grozav, dar era extrem de simpatic în naivitatea lui agresivă). Cînd a publicat cartea Cazul Eminescu (Editura Paralela 45, 2000), Cezar Paul-Bădescu a încheiat antologia de texte cu scrisoarea mea. Aşa am debutat şi în volum. Tot la pagina cititorilor am scris prima dată despre bunicii mei, tot acolo am purtat şi prima mea polemică (cu dna Maria Niculescu din Oneşti) şi tot acolo am publicat o schiţă (cu mine, o ţigancă şi nişte ghiuluri false într-un tramvai). O altă scrisoare de-a mea, apărută într-un dosar „Hyde Park“, a fost primul meu text publicat în paginile revistei, apoi Radu Cosaşu mi-a recomandat una din cronicile pe care deja începusem să le public în România literară, iar Alex. Leo Şerban a scris foarte frumos despre un eseu de-al meu din Observator cultural. Simona Sora a fost cea care m-a invitat, prima dată în mod oficial, să scriu la un dosar, Dan Stanciu a publicat şi o fotografie făcută de mine şi, la fix şapte ani de la debutul cu scrisoarea, Mircea Vasilescu (profesorul meu de la cursurile de master) m-a întrebat dacă nu vin să mă ocup de pagina de cultură în locul lui Cezar Paul-Bădescu, care tocmai pleca la o bursă în Germania. Dacă toate astea nu sînt o conspiraţie a Universului ca eu să ajung redactor dilematic, atunci nu ştiu ce poate fi! 

Radu COSAŞU

Fiindcă nu am cunoscut pînă azi autorităţi incontestabile în practica modestiei, fiindcă mult mai uşor, mai sincer, mai firesc ne este să fim orgolioşi, fac apel la slabele mele rezerve de modestie şi orgoliu, pentru a-mi manifesta bucuria – totdeauna o sinteză a celor două păcătoşenii – de a fi fost cel care le-a recomandat, acum 18 ani, directorului nostru fondator pe Tita Chiper (sprijinit şi de înţeleptul nostru Zigu Ornea) precum şi pe Magdalena Boiangiu (Lena).

Fiindcă la Dilema veche nu avem nici lacrima şi nici indignarea facile, nu voi observa decît că azi, în revistă, ne lipsesc amarnic interviurile Titei, „jur-împrejur-urile“ Lenei, iar în redacţie zilele cînd Tita pornea să recite pe dinafară pagini întregi din Esenin şi Beniuc ca să ajungă abrupt la evoluţia bunătăţii spre simplu experiment, iar Lena, cu inteligenţa ei permanent ofensivă, ne punea la punct idealizările, comodităţile morale şi ipohondriile politice.

Ele ne-au asigurat energia binefăcătoare a ironiilor, ba chiar a bîrfei ca exerciţiu de observaţie acută, vorba lui Petre Pandrea.

Ele ne-au lăsat pentru eternitatea a încă 18 ani (se poate negocia!) două idei călăuzitoare pentru sarcasmele noastre de fiecare zi. Lena: „Secolul 21 va fi tandru sau nu va fi deloc“, iar Tita, salutul ei: „Tandreţe şi desăvîrşire“. Fără ele, avem de ce fi trişti, dar nu nefericiţi. 

Cristian GHINEA

Era cîndva, în epoca de dinainte să fiu deştept. Dar eu nu ştiam asta. Să tot fi fost 1997 sau 1998, cam pe acolo. Cum credeam că sînt deştept, ţineam ca lumea să ştie chestia asta. Şi, la drept vorbind, nu era modalitate mai bună să arăţi că eşti deştept decît să scrii la Dilema. M-am prins că nişte oameni se ocupă de nişte teme şi că temele sînt anunţate dinainte. Deci, pun mîna pe telefon – alo, redacţia? Îhî! Mă numesc Ghinea, sînt student la Ştiinţe Politice şi am văzut că o să aveţi o temă despre tineri în politică; vreau şi eu să scriu. Păi, veniţi cu textul. Pe vremea aceea nu aveam e-mail, nici nu ştiu dacă se inventase, dar eu sigur nu aveam pentru că am bătut textul la cineva acasă, fără diacritice, şi am venit cu el printat. Ceea ce arată că e foarte bine că nu se inventase e-mail-ul, pentru că de aici încolo se numeşte destin. Iar destinul a zis că trebuia să mă întîlnesc cu responsabilul de număr – Magdalena Boiangiu. Care mi-a făcut impresia că e o zgripţuroaică: ce e ăsta? Aaa, am vorbit la telefon, e textul acela. Şi mi-l laşi aşa? Nici nu are diacritice. Ce sînt alea diacritice? Mă, băiatule, ş, ţ, ă, î, astea se numesc diacritice. Şi unde e discheta? Ce dischetă? Adică ai venit aşa cu textul pe foaie? Da. Şi cum crezi tu că ajunge în revistă? Era clar, nu eram deloc deştept.

Apoi, „zgripţuroaica“ mă trimitea să scriu reportaje la IMGB, la mitinguri, la casa de pensii. Apoi, mi-a zis să scriu rubrica politică şi cîţiva ani mi-a tot pigulit textele zicînd ce e bine şi ce nu. Pînă cînd s-a enervat de ceva şi nu le-a mai pigulit. Cam după 10 ani de la întîlnirea fără diacritice, mergeam la ea cu bomboane de la Leonidas şi vorbeam despre ce-i e bine şi ce nu. Nu-i era bine şi s-a prăpădit. A fost destinul. 

Stela GIURGEANU

Nu-mi găsesc Muzele. M-am blocat invocîndu-le, ca să scriu despre ce înseamnă Dilema pentru mine. Cînd, în 2001, am dibuit-o pe prima muză în Vama Veche, am predat-o timid, într-un prim articol la revista ce-mi era deja mentor şi avea să-mi devină şcoală, familie, prietenă. Mai apoi, primind încurajări de la cei pe care nici nu visam să-i numesc vreodată colegi, acea muză a fost însoţită de altele; au început în scurt timp să danseze în jurul meu: le găseam pretutindeni, în borcane de murături, în jurul liftierei care ţesea goblenuri la Lăptăria lui Enache, iar mai apoi, pe măsură ce infatuarea condeiului se transforma în responsabilitate, muzele m-au tras înspre problemele sociale, înspre oamenii simpli, care schimbau răul în bine, înspre picăturile care formau cercuri concentrice. Ţopăiau de fericire cînd Lena Boiangiu le-a apreciat pentru prima oară, validîndu-le, sau cînd, luate deoparte de Tita Chiper, au primit îndrumări părinteşti. Ca să nu mai spun că abia îşi mai încăpeau în piele cînd primeau laude în plină redacţie. Au început să mă ducă şi prin călătorii prin satele noastre europene sau prin ţările îndepărtate. Uneori mi-o mai luam eu în cap, mi se părea că mă descurc şi fără ele, dar muzele mă struneau, de fiecare dată cu blîndeţe şi fermitate. Abia acum, încercînd să scriu despre ele, despre ce au însemnat toate acele muze în viaţa mea... s-au retras discret, de parcă ar fi uşor stînjenite. O fi oare pentru că, pentru prima oară, gîndindu-mă serios la ele, au primit fiecare cîte un nume, cîte o faţă şi cîte un loc la masa redacţională a Dilemei? 

Andrei MANOLESCU

Îmi amintesc prima zi în care am intrat în redacţia Dilemei, într-o încăpere de la parterul Fundaţiei Culturale Române (ICR-ul de acum). Printre rotocoale de fum de ţigară (atunci se fuma oriunde), membrii redacţiei, îngrămădiţi în jurul unei mese, se uitau la nişte poze care urmau a fi puse în paginile primului (sau celui de-al doilea) număr. M-a frapat exuberanţa lui Alex. Leo Şerban care comenta, se indigna sau se amuza cu graţie de tot ceea ce vedea pe masă. O replică de-a lui (nu mi-o mai amintesc) parcă a gîdilat-o pe Elena Ştefoi, care s-a zguduit de rîs, după care s-a tras mai într-o parte, pentru a-şi şterge ochelarii. Radu Cosaşu stătea undeva la masă, cu un surîs enigmatic pe chip, ascuns cumva în spatele pipei. Lena Boiangiu avea o mină impenetrabilă care mi-a stîrnit curiozitatea. Am reţinut şi felul inconfundabil în care graseia Bogdan Ghiu. Tita Chiper, singura pe care o cunoşteam mai demult, îmi studia reacţiile de nou venit. Cu aerul ei subţire şi întrebător mi-a aruncat un „Ei?“. Îmi părea că nimerisem într-un loc interesant. 

Matei MARTIN

Am mai făcut o facultate... Nu e nici o exagerare: la Dilema (veche) am mai făcut o facultate. Eram student cînd am ajuns în redacţie şi colegii mai mari glumeau pe seama mea („Spiridoane, Spiridoane“) şi rîdeau de piruetele pe care trebuia să le execut în zilele mai aglomerate, cînd aveam treabă multă la birou şi cursuri grele la şcoală. Îmi spuneau: „Stai aici, cu noi, mai faci o facultate“. Adevărul e că şedinţele de redacţie au fost, toate, ca nişte seminarii, fiecare articolaş pe care l-am scris a fost ca un examen, fiecare dosar coordonat – o mică teză de licenţă. În zece ani am avut parte de douăzeci de semestre glorioase (dacă nu m-au picat încă se cheamă că am reuşit!) în compania unor profesori minunaţi. Acum mă pregătesc de doctorat. 

Patricia MIHAIL

La Dilema sînt „a mică“. Nu am (încă) poveşti. Dar ei – colegii mei –, ei au toţi. Amintiri (re)povestite tandru, admirativ, savuros. Poveşti cu Lena, Tita, Zigu şi atîţia alţii pe care nu i-am cunoscut, dar care ne veghează de undeva, din arhivă; poveşti cu mansarde şi răscruci de drumuri, udate cu vin şi lacrimi de bucurie; poveşti spuse cu umor despre prietenie, respect, tranziţie, libertate... În aprilie 2010 am păşit în propria-mi poveste şi existenţă dilematică, unde mă desfăşor printre file, machete şi capete de rînd, mereu „cu ochii-n 3,14“ după diacritice şi virgule – scuturîndu-le cum scuturi paltonul unui prieten drag de scame, înainte ca el să plece. Un prieten care, anul acesta, îşi dă majoratul. Dilema a împlinit 18 ani – acum avem vîrsta legală să votăm, să bem, să ne căsătorim, să avem copii, dar sîntem tot tineri, mai avem multe de învăţat, de citit, de scris. Mai avem multe întrebări, îndoieli, dileme înainte. Şi, încă ceva – avem 20 membri în redacţie, ale căror vîrste însumate dau 832 de ani. Să spună cineva că nu sîntem vechi, domnule! 

Adina POPESCU

Ceea ce-mi place şi încă mă mai surprinde la redacţia Dilemei este faptul că, deşi sîntem destul de diferiţi ca individualităţi, funcţionăm foarte bine ca grup. Discuţiile pe care le avem în „colectiv“ (termenul mă amuză, căci mă duce cu gîndul la secţia unei fabrici unde ar exista într-un mod inevitabil şeful cel despotic sau adjuncta cea frustrată sau colegul cîrcotaş, colega bîrfitoare, colegul indolent sau toate la un loc... Ei bine, la Dilema nu s-a pus niciodată problema de aşa ceva şi nici măcar relaţia şef-subaltern nu este trasată la un mod clasic) sînt aproape întotdeauna creative, fie că stăm de vorbă despre legea pensiilor, despre economia mondială sau despre toaletele publice. Ar mai fi faptul că, în redacţia Dilemei, te simţi un om normal. Nu te vei întoarce niciodată acasă plin de nervi şi de resentimente ca „de la serviciu“ (asta cu condiţia să nu te enervezi în metrou, la o oră de vîrf!). De aceea oamenii care au probleme legate de dimensiunile normalităţii nu se vor simţi niciodată în largul lor împreună cu noi. Cred că un manager de corporaţie ar fi foarte uimit să participe la unul dintre team-building-urile noastre (din păcate, pînă acum n-au fost decît două astfel de ieşiri) şi să vadă că nu jucăm baba oarba şi nici nu ne dăm cu karturile, nu ne îmbătăm „ca să ne cunoaştem mai bine“, ci că pur şi simplu masa noastră „de şedinţe“ se mută în altă parte, într-un alt cadru, ideal ar fi la umbra unui copac, pe malul unei ape curgătoare. Ar crede probabil că, în loc să ne distrăm, noi muncim. 

Iaromira POPOVICI

Să lucrez la Dilema (care pe atunci nu era încă veche...) a fost unul dintre lucrurile fundamentale pe care mi le-am dorit şi apoi s-au împlinit. Aveau nevoie de reporteri, şi cum scrisesem la Litere, revista Facultăţii de... Litere de la începutul anilor ’90 (ba chiar o şi vîndusem), împreună cu cîţiva viitori colegi de-ai mei (Mircea Vasilescu, Cezar Paul-Bădescu, Simona Sora) m-am dus destul de încrezătoare spre o revistă a cărei existenţă mi se părea incredibilă: în sfîrşit, o publicaţie în care nu trebuia să scrii doar alb-negru, despre politică, ci era loc şi pentru lucrurile mărunte, dar uimitoare, şi mai ambigue, din jurul tău. („Nimicuri“ despre care aveau să mă înveţe apoi mai multe Irina Nicolau şi Tita Chiper, specialiste în aşa ceva). Ţin minte pînă azi ziua cînd „m-am prezentat“ pentru prima dată oficial la Dilema, destul de proaspătă absolventă de facultate, în faţa „forului“ redacţional. Din care mi-o amintesc, tot pînă astăzi, ca figură de maximă autoritate, pe Lena Boiangiu – cea de la care aveam să aflu, ulterior, cum se scrie jurnalistic... M-am trezit în faţa „greilor“ redacţiei împreună cu încă un tînăr membru în devenire: Andrei Manolescu. Dar, şi (surpriză!), cu un fost profesor de-al meu de latină, din facultate, destul de sever pe atunci, de altfel: Ilieş Câmpeanu (secretar de redacţie la Dilema o perioadă semnificativă). Odată admisă în rîndurile rîvnite, am avut onoarea să particip la prima şedinţă de redacţie – la care a venit şi dl Pleşu: acesta mi s-a părut, spre mirarea mea, chiar uman şi agreabil (şi nu doar un mit al generaţiei mele, ca pînă atunci). La care s-a adăugat plăcerea de a propune, şi de a mi se admite, primul dosar tematic la Dilema: „Ferma animalelor“. 

Ana Maria SANDU

Am citit Dilema din liceu, am continuat şi-n facultate, cînd i-am şi cunoscut pe unii dintre cei care scriau la revistă şi predau la Literele bucureştene. Am şi publicat nişte mici articole la diverse teme. În perioada în care urmam cursurile masteratului a început prima mea aventură jurnalistică: Vineri, suplimentul cultural al Dilemei. Chiar dacă de atunci au urmat alte reviste, am rămas extrem de ataşată de lunarul nonconformist, progresist şi deloc mainstream la care am participat şi de care nu ştiu cîtă lume îşi mai aminteşte. Pentru mine a fost important. De fiecare dată cînd fac curat, scot colecţia de Vineri-uri din cutia de sub pat în care o păstrez şi mi se pare că făceam o chestie foarte tare pentru vremurile acelea. Încercam să fim inventivi şi ne jucam, mergeam mereu pe graniţe. Revistele de atunci, privite azi, par nişte jucărele livreşti şi relaxate.
Cu „seniorii“ Dilemei, cu care împărţeam lună de lună redacţia, aveam o relaţie ciudată. Mă simţeam invizibilă, aveam senzaţia că, atunci cînd îi salut, se uită prin mine. A fost o mare mirare şi bucurie atunci cînd mi-am dat seama că mă recunosc cu adevărat. Că ştiu cum mă cheamă… 

Simona SORA

De cîte ori veneam la redacţie, după Paşte, aveam următoarea dilemă: să salut, sau mai bine nu, cu „Christos a înviat!“? Redacţie multiconfesională, pe alocuri agnostică, dilemă civilizată... Atentă la detalii şi dileme, Lena mă întreba, de fiecare dată (e drept, după ce trecea minutul chinuitor): „Ce mai e nou? A înviat şi anul ăsta?“. O dată i-am răspuns, cu gura pînă la urechi (pentru că tonul ei nu era, cum s-ar putea crede, ironic, ci cumva ghiduş): „O să ai o mare surpriză!“.

În acelaşi an, cred, am făcut împreună o lungă călătorie cu trenul pînă la Timişoara. Urma să dormim împreună într-o cuşetă de două paturi, eu sus, ea jos, dar a ieşit cu mine să fumez, deşi nu mai fuma de cîţiva ani şi nici nu suporta fumul de ţigară. În noaptea aia am vorbit cu Lena despre Dumnezeu. Ce pot să vă spun, fără a fi indiscretă, e că n-am avut nici un moment de neînţelegere şi că a fost cea mai surprinzătoare întîlnire pe care am avut-o în cei 11 ani cîţi am lucrat la Dilema. 

Dan STANCIU

Un dandy beţivan (o spun cu simpatie), pe nume Alfred de Musset, a scris cîndva o piesă de teatru care se chema O uşă trebuie să fie deschisă ori închisă, a cărei primă reprezentaţie a avut loc, la Paris, în ziua de 7 aprilie 1848. (Pentru cei atenţi la coincidenţe şi la uşi deschise, poate nu e lipsit de însemnătate faptul că în aceeaşi zi de 7 aprilie 1848 se înregistra, peste Ocean, cea dintîi anestezie obstetrică din istoria medicală a Americii de Nord: un dentist, pe nume Nathan Colley Keep, îi dădea să inhaleze eter unei doamne care năştea pentru întîia oară. Doamna era soţia lui Henry Wadsworth Longfellow, autorul faimosului Cînt al lui Hiawatha.)
Piesa lui Alfred de Musset purta subtitlul Proverb, iar acţiunea ei (de fapt, un lung dialog între două personaje, Contele şi Marchiza) se desfăşoară într-un „salonaş“, într-o marţi, la vreme de iarnă, ca acum. Şi fireşte, pentru început, personajele sînt plasate în cadru: „Marchiza, aşezată pe o canapea, lîngă şemineu, lucrează la o tapiserie. Contele intră şi salută“. Cam la fel se petrec lucrurile şi la Dilema veche. Marchiza (marchiza Vasilescu sau marchiza Manolescu, marchiza Vasiliu sau marchiza Martin, uneori marchiza Chivu), aşezată pe un scaun, lucrează la o tapiserie de cuvinte, pe computer. Contele (contele Cosaşu sau contele Sora, contele Giurgeanu sau contele Popescu, mai rar contele Ghinea) intră şi salută.

Apoi, în piesa lui Musset, vine un moment cînd Marchiza spune: „Poate că îmbătrînim. Încep să am treizeci de ani“.
Dincoace, la noi, Dilema veche ar putea spune şi ea, astăzi, cam la fel: „Încep să am optsprezece ani“. 

Mircea VASILESCU

Preistoria Dilemei arată, pe scurt, aşa: în toamna lui 1992 (tocmai fuseseră alegeri, cîştigate de Ion Iliescu şi partidul său; a urmat guvernarea lui Nicolae Văcăroiu, sprijinit de „patrulaterul roşu“), Augustin Buzura, preşedintele Fundaţiei Culturale Române (unde lucram ca redactor la editură) m-a întrebat dacă nu vreau să intru în redacţia unei noi reviste de cultură, pe care o va conduce Andrei Pleşu. Sigur că am vrut. Au urmat un fel de discuţii într-un grup care urma să formeze echipa redacţională. Vreo doi s-au retras după cîteva „şedinţe“. Cu greu, a fost găsit şi un nume pentru revistă (v. articolul lui Radu Cosaşu din pagina 7). Cam înainte de Crăciun, am „definitivat“ ceea ce ar fi trebuit să fie conţinutul revistei. Iar pe 14 ianuarie a apărut primul număr. Am stat pînă la 3 noaptea în tipografia lui Ion Raţiu (cea mai modernă din ţară, pe atunci) împreună cu Elena Ştefoi (care avea să fie redactor-şef în primii cinci ani) şi cu Teodor Sugar (cel dintîi secretar de redacţie). Ca „dotare tehnică“, aveam doar o maşină de scris veche. Unii aduceau articolele scrise de mînă, „să le bată Vali“, alţii gata dactilografiate (şi „se culegeau“ în tipografie). Cînd a apărut în redacţie primul Apple (donat de Fundaţia Soros), ni s-a părut că am atins un vîrf tehnologic de nedepăşit. Cum de-am ajuns noi azi pe Facebook?... 

Luiza VASILIU

Să lucrez la Dilema e ca şi cum mi-ar fi dat cineva un backstage pass la turneul american al Stones-ilor din ’69. Pentru că am crescut cu revista asta, pentru că am decupat-o şi-am citit-o pe sub bancă de-atîtea ori, am luat-o la mare şi la munte, am folosit-o la olimpiadele de română şi franceză şi am inclus-o în savante tehnici de seducţie. Aşa se explică probabil de ce, în prima zi de lucru, am venit la redacţie la ora 8 (greşeală pe care n-am mai repetat-o niciodată de-atunci). Şi am încercat cartela cea nouă de aproximativ 1978 de ori, fără succes – uşa pur şi simplu nu se deschidea. Am făcut piruete, răsuciri, sărituri, am atins senzorul cu fiecare dintre cele patru colţuri ale cartelei. Nimic. După o oră de încercări, eram convinsă că e vina mea şi că am să mă fac de rîs din prima zi. Pe la 9 şi ceva a apărut redactorul-şef, care a deschis uşa cu cheia. Unul dintre colegi încuiase uşa în seara dinainte cu o cheie pe care eu încă n-o aveam. Între timp, lucrurile s-au mai liniştit, iar eu am scăpat de rînjetul plin de satisfacţie care mi se întindea pe faţă atunci cînd spuneam că „lucrez la Dilema“. Turneul continuă.