N-o să încep prin a vorbi despre valenţele şi chiar obligaţiile artei de a împinge limitelor sexual-moral-religioase în societate - o fac mai bine colaboratorii numărului -, şi nici nu o să reiau scandalul caricaturilor Profetului arătînd că, de fapt, e vorba pur şi simplu despre cenzura artei cu un ipocrit pretext cultural-religios; o să afirm că, în mod surprinzător, cîmpul artistic românesc contemporan n-a bifat mai nimic la capitolul provocări. Cîteva scandaluri, şi alea anemice, în schimb numeroase polemici gratuite cu substrat ideologic, fără o miză artistică serioasă.Spun surprinzător pentru că mimetismul ce ne-a caracterizat dintotdeauna cultura a rămas, şi după '89, unul preponderent selectiv. Dacă un Maurizio Cattelan crea imaginea Papei zdrobit de un meteorit, la noi o figură ultra-controversată politic precum Patriarhul Teoctist n-a inspirat deloc simţul ironic al artiştilor ce abia au reacţionat la megaliticul proiect al Catedralei Neamului. În literatură au existat cîteva tentative de rescrieri religioase apocrife, prin Dan Stanca sau Alexandru Ecovoiu, însă Biserica - ruptă de realitate cum e, căci nu mă încumet să-i pun tăcerea pe seama inteligenţei decelării între dogmă şi artă - n-a reacţionat din indolenţă şi ignoranţă. La Evangheliştii Alinei Mungiu-Pippidi, puşi în scenă de Benoît Vitse, cei care au protestat în stradă au fost tinerii ortodoxişti despre care nu m-ar mira să aflu că sînt micii legionari ce lipesc pe zidurile capitalei afişele cu "Moarte homosexualilor"...După momentul de oarecare notorietate internaţională a lui Daniel Knor de la bienala veneţiană de anul trecut şi, mai ales, după cîtă cerneală tipografică a curs împotriva "ţepei" neostaliniste a lui Alexandru Ghilduş, m-aş fi aşteptat la un comando de tineri artişti care să boicoteze lucrarea ghilduşiană într-un happening de amploare. Dar bravii noştri artişti n-au produs decît nişte stencil-uri pe care timpul le-a şters în mare parte. Mai bine stăm la capitolul sexualitate, unde limitele au fost ceva mai forţate, întîi literar, apoi şi în cîmpul artei plastice. Dar şi aici lucrurile sînt amestecate, reacţiile criticii sau ale societăţii civile pendulînd între penibil şi resentiment. Fie un jurnalist pripit şi mediocru precum Mihai Gîdea face pe moralistul preţios incriminînd în prime-time romanul lui Ovidiu Verdeş, Muzici şi faze, pentru pornografie, fie proza lui Ştefan Agopian din Fric sau capodopera lirismului erotic românesc, Infernala comedie a lui Emil Brumaru, întîmpină tăcerea sau obtuzitatea pudică a criticilor literari, altfel inflamaţi la cele cîteva scene de amor pervers ale tinerei generaţii de scriitori... La fel s-a întîmplat cînd limbajul obscen este placat pe o atitudine, să-i spunem, geopolitică, Marius Ianuş cu poemul Muie România! sau Nicoleta Esinencu cu piesa Fuck You, EU.ro.PA!: reacţiile au pendulat între extremele receptării, blocînd orice dialog critic.Una peste alta, provocările de la noi nu vin neapărat din partea profesioniştilor, artiştilor de valoare; adevăratele "blasfemii" de la noi provin din prostul-gust, mediocritatea şi chiar impostura din mass-media şi din politică. Din păcate, happening-urile care ne provoacă zilnic cultura acestea sînt: băncile-tricolor ale lui Funar, mutarea frauduloasă a statuii lui Caragiale de către Dinu Săraru, Corneliu Vadim Tudor recitînd din Eminescu pe TVR Cultural, primarul Vasile Gherasim văruind cu bidineaua sloganurile de la revoluţie de pe zidurile Universităţii, sala de sport construită în cimitirul unde e îngropat Lucian Blaga, construirea Catedralei Neamului fie în Parcul Carol, fie în spatele Casei Poporului, fie oriunde altundeva în România, Becali făcîndu-şi campanie electorală cu imaginea lui Amza Pellea, priveghiile în direct de pe OTV, campania de manelizare iniţiată de PRO TV şi alte cîteva sute de exemple pe care le poate da fiecare. (M. C.)