Mai mult sau mai puțin dintr‑o întîmplare, în vara lui 2017, m-am trezit, cu arme și bagaje, într-un teren de cercetare neprogramat, de această dată pe Valea Hîrtibaciului. Punct de convergență între Orient și Occident, aflată în apropiere de Sibiu, Valea Hîrtibaciului își leagă istoria de sosirea coloniștilor sași în secolele XII și XIII, cu scopul de a apăra această zonă a Transilvaniei. În acest areal sașii au înființat 17 localități: Bruiu, Marpod, Chipăr, Norcrich, Roșia, Alțîna, Vurpăr, Bîrghiș, Iacobeni, Merghindeal, Brădeni, Șoarș, Alțîna, Șelimbăr, Mihăileni, Șeica Mare și orașul Agnita. Astăzi, în mare parte, comunele acestea grav afectate de migrație și îmbătrînire relevă dincolo de frumusețea naturală a zonei un peisaj al izolării și dezolării, în care zecile și sutele de case părăsite și ruinate sînt amprenta materială a transformărilor istorice, sociale și economice ale acestui spațiu.

Aici au fost sași majoritatea, iar de la oamenii ăștia ai putut să înveți. Dacă te întîlneai cu ei, așa știau să vorbească de frumos... Eu am lucrat cu ei de mic, la CAP. Acum s-a stricat. Nu trebuia. Nu trebuia pentru că aveai unde să lucrezi. Făceai patru clase, erau fabrici, CAP-uri, IAS-uri, aveau oamenii unde să lucreze să-și cîștige traiul“, își amintea un localnic în vîrstă modul în care socialismul și post-socialismul și-au pus amprenta asupra agriculturii din zonă.

„La noi, în comuna noastră, chiar am vorbit cu soțul astăzi, așa aranjate ca alțînăresele nu prea erau. Legate cumsecade, ca artistele eram. Dar acuma... degeaba. Vai, și săsoaicele, ce frumos erau îmbrăcate... Că ele se făceau «fete mari», cum se zice. Care scăpa de clasa a opta le confirma la biserică, și erau îmbrăcate în portul lor, așa frumos, vai. Cîteodată mă duceam la biserică numai să le văd, că erau în toate curțile cîte două-trei fete. Așa de frumos o fost. Și ne-am înțeles bine. Vai, ce frumos o fost, totdeauna“, povestea o bătrînă pe care am întîlnit-o în comuna Alțîna.

Mi-am dat seama cu timpul că acest tip de rememorare a trecutului, recurent în discursurile localnicilor, reprezenta o fereastră prin care puteam pătrunde în viața oamenilor locului. Discursurile nostalgice ale localnicilor mi-au atras rapid atenția lăsînd astfel loc unor întrebări care combinau diverse teme, de la modul în care procesul de aducere aminte funcționa la modalitățile în care diverse temporalități se suprapuneau în aceleași discursuri.

Deși poate părea neverosimil, cercetările sistematice ale nostalgiei au rămas practic necunoscute pînă în urmă cu patru decenii, cu toate că medicii au folosit termenul încă din secolul al XVII-lea. Etimologic, nostalgia își are rădăcina în cuvintele grecești nóstos („întoarcere“) și àlgos („suferință“), ceea ce înseamnă în sens literar suferința cauzată de dorința reîntoarcerii – într-un loc, într-un timp, la un mod de viață. Medicul elvețian Johannes Hofer a fost primul care a utilizat termenul pentru a descrie comportamentul soldaților elvețieni angajați în armatele monarhilor europeni. Acești soldați erau raportați ca fiind loviți de un dor obsesiv de casă care se manifesta prin stări de anxietate, plîns isteric, palpitații și insomnie. Pentru Hofer, totul a fost limpede: nostalgia era o boală. Nostalgia a devenit subiect de studiu la sfîrșitul anilor ’70, odată cu apariția curentului postmodernist și a deconstruirii metanarațiunilor. În 1979, sociologul Fred Davis a descoperit, contrar percepțiilor comune de pînă atunci, că oamenii asociază nostalgia și cu cuvinte pozitive, precum „copilărie“ sau „căldură“, în contrast cu conotațiile negative ale „răului de casă“. Mai recent, studii diverse din psihologie sau sociologie au arătat că nostalgia este o sursă a stării psihice de bine, că întoarcerea „acasă“ a fost înlocuită mai degrabă cu întoarcerea în „timp“, în vremuri percepute mai degrabă ca mult mai bune decît prezentul din cauza modului selectiv și divers în care oamenii își amintesc istoriile personale. Mai mult, dacă le dăm crezare Oliviei Ange și lui David Berliner, doi antropologi care aproape pun semnul egalității între nostalgie și antropologie, atunci, potrivit acestora, pentru un antropolog, ca un „nostalgic înnăscut“, nostalgia reprezintă un unghi fascinant din care poate explora persistența și dispariția formelor culturale.

În Valea Hîrtibaciului am observat, din interviurile și discuțiile avute cu localnicii, că dincolo de rememorarea vremurilor în care sașii locuiau în aceste sate, aceștia făceau apel la perioada tinereții, vremuri în care o mare parte din identitatea lor era construită în conexiune cu relațiile de muncă în care aceștia erau implicați. „Lucram la pietre funerare în Agnita în vremea comunismului, făceam naveta cu rata. Era de zece ori mai bine pe timpul lui Ceaușescu. La Revoluție, Iliescu trebuia să zică atunci: bă, românilor, luați-vă 50 de ari, că aveți destul fiecare, și lăsați să meargă asociațiile înainte. Dar cum a fost la noi, grajdurile, i-o dat o țiglă, o cărămidă, și o oaie, și ce i-o dat, și am rămas fără nimic. No, acum cine mai lucră?, spunea un localnic. În satul Apoș am întîlnit un bătrîn de aproximativ 80 de ani care a făcut rapid o analiză economică a situației actuale: „Să vă spun un secret. Sînt unii care învață și îi duce capul, dar și alții care nu-i duce capul și ce fac? Se duc în Germania, în Spania... Dar dacă erau aici în România fabrici, lucrau aici. La revoluție, ne-am bucurat cu toții, dar uitați unde am ajuns. Ce mergeau IAS-urile... numa-numa, hai, să zicem că la CAP nu era chiar așa bine în ultimii ani, dar la IAS se lucra extraordinar“. Nici după ce m-am depărtat la șase kilometri de Apoș, în comuna Bîrghiș, nu am scăpat de sentimentul că discutam cu aceeași persoană. „Comuna dacă mai are, să zic așa, 300 de hectare, dacă le mai are, ca să mai lucre oamenii ăștia, în rest tot pămîntul e dat. Să nu se fi desființat colectivul, cu animalele care au fost, 400 de vite, porci, de toate, tot prostul avea de lucru, își lua banul pe lună și trăia. Și să știi că nu mergeai dincolo, dar așa nu ai ce face. Nu ai ce face aici, ne povestea un localnic.

Astfel de „lamentouri“ am întîlnit în mai toate discuțiile cu localnicii, iar dominant părea acest sentiment de lipsă acută a ceva din trecut într-un prezent schimbător, o dorință pentru ceva care acum este de neobținut, pur și simplu din cauza ireversibilității timpului. „Am lucrat la încălțăminte, am făcut încălțăminte multă pentru oameni străini și era bine. Toată lumea se descurca. Veneau oameni de peste tot și lucrau la încălțăminte, tricotaje. Pe timpul lui Ceaușescu erau lanuri de grîu, de porumb, sfeclă, cartofi, acum e mai mult pustiu, oamenii nu-l mai pot lucra, sînt bătrîni. Tinerii nu mai vor, zic că nu este cîștig. Dacă agricultura mergea un pic mai bine... Era bine și la noi“, povestește o doamnă din Norcrich, iar în alt sat, un bătrîn de 83 de ani completează tabloul: „Avem asfalt, avem lumină, avem gaz. Ca la oraș. Da păi, degeaba, că nu mai este tineret. Pleacă, o plecat acuma. Multe case goale, multe, multe...“.

Simplificînd, se pot identifica trei categorii de nostalgii care apar în discursurile localnicilor referitoare atît la trecut, cît și la prezent: 1) nostalgia gloriei pierdute – o nostalgie care face referire la trecutul îndepărtat în care sașii erau prezenți și conduceau viața economică și socială a zonei, o perioadă considerată de vîrf a dezvoltării satelor de pe Valea Hîrtibaciului; 2) nostalgia tinereții și a siguranței – o nostalgie care face referire la trecutul comunist, în care tinerețea celor intervievați se îmbina cu munca și siguranța locului de muncă; 3) nostalgia prezentului neîmplinit – o nostalgie a unui prezent care ar fi putut fi trăit altfel dacă fiii sau fiicele celor rămași în satele de pe Valea Hîrtibaciului n-ar fi plecat „la oraș“ sau „la muncă“ în străinătate.

Rămîne doar să ne întrebăm precum antropologul francez Marc Augé: „Unde a dispărut viitorul?“. În studiile memoriei post-socialiste este des întîlnit ca persoanele care fac parte din generațiile mai în vîrstă, persoane care și-au trăit marea parte a vieții ca adulți sub regimul comunist, să-l invoce ca un trecut biografic și istoric demn de rememorat, în termeni fie pozitivi, fie negativi, după cum susține Lankauskas (2015). În cazul locuitorilor de pe Valea Hîrtibaciului, astfel de referiri la trecutul comunist aveau, de cele mai multe ori, o conotație pozitivă, în fața unui prezent care nu corespundea așteptărilor lor. Pe de altă parte, aceste conotații pozitive pot fi și efectul a ceea ce istoricul David Lowenthal numește distorsiuni ale memoriei. Adică exact ceea ce transformă nostalgia într-o emoție care poate fi ușor instrumentalizată. Dincolo de acest tablou al unei depresii colective care pare să se schițeze din discursurile oamenilor de pe Valea Hîrtibaciului, nostalgia devine însă și un vehicul de integrare socială pentru persoanele rămase singure în satele respective. Ca peste tot în spațiul rural românesc post-socialist, depopularea și îmbătrînirea satelor, ca efect al migrației externe sau urbane, accentuează sentimentul de melancolie. Pierderea sensului vine și din sentimentul pierderii unei fațete identitare anterioare, încorporate în identitatea de sine. Identitatea legată de trecutul săsesc în unele cazuri, identitatea construită în relație cu locul de muncă, în altele, sau identitatea atribuită de copii sau nepoți, în multe dintre acestea. Aducerea-aminte este modalitatea prin care oamenii reușesc să se conecteze cu ceilalți și/sau să împărtășească cu aceștia aceleași preocupări, temeri și tristeți, devenind o practică culturală prin care locuitorii din Vale reușesc să facă față discontinuităților, pentru că prezentul în Vale încă mai înseamnă schimbare.

Răzvan Papasima este doctorand în antropologie la Școala Națională de Studii Politice și Administrative, București.

Foto: Muzeului Consumatorului Comunist din Timișoara