Mă bate un gînd: ce-ar fi dacă pentru o vreme am înlocui profesorii cu doctori? Doctorii sînt poate mai ambițioși, răspund de viață și de moarte, ethos-ul lor izvorăște din această urgență. De ce nu, așadar? Pînă la urmă, chiar dacă ignoranța nu e o maladie, ea îmbolnăvește totuși și spiritul, și trupul, uneori cu consecințe letale. Medicul, mai mult decît profesorul, s-ar zbate din toate puterile, patetic, nu-i așa, să-și scape învățăceii din ghearele prostiei, ale slabei judecăți și inculturii, așa cum luptă să-și salvează pacienții de la durere și de la moarte. Un moment! – mă veți întrerupe. Nu e foarte sigur că medicii fac o mai bună figură în calitate de educatori. Deși e simțitor în interesul lor să asculte de medici, pacienții, știut lucru, n-o fac uneori decît atunci cînd e cam tîrziu. Și iarăși lucru cunoscut: prostia nu doare, ca să te duci cu ea la doctor. Poate totuși nu e o idee bună să pui pe medici în locul profesorilor, deși nu e o idee nouă, căci ne bîntuie de vreo 150 de ani. De pe la mijlocul secolului al XIX-lea se cerea în varii țări profesorimii să vegheze precum medicul și la sănătatea fizică, și la cea sufletească sau intelectuală a elevilor. Patetic și ultimativ, firește: profesorul ca medicul!
Cu toții continuăm să avem așteptări mari de la cinul profesoral. În fond, în fața Universității din București, la kilometrul 0 al Capitalei și al patriei stau Învățătorii națiunii: Gheorghe Lazăr, Spiru Haret și Ion Heliade Rădulescu. Printre siluetele serene ale acestora, Mihai Viteazul pare un elev mai degrabă neascultător. Kogălniceanu e ceva mai departe, iar I.C. Brătianu a revenit abia recent în rondul din Piața Universității. Trecutul nu garantează în sine nimic, viitorul națiunii e școala ei.
Că dascălii fac apostolat e iarăși lucru de mult cunoscut. Dar oare nu se cere prea mult de la ei? E drept să apese atît pe umerii unor oameni cu puține mijloace și care adesea se bucură de puțin sprijin și chiar de și mai puțină considerație? Ce poate să fie în sufletul unei tinere profesoare sau al unui tînăr profesor care crede sincer că de ea sau de el depinde cu asupra de măsură binele societății viitoare? Față cu vicisitudinile de tot felul, nu vor fi ei lesne dezamăgiți și cuprinși de blazare?
Mă număr printre cei care cred în puterea educației, dar nu în cuvintele mari, sforăitoare, care ne împiedică de fapt să ne împlinim menirea. De la profesori ar trebui să se ceară mai puțin ca să poată da ei mai mult. Un profesor bun nu este un Mihai Viteazul al sistemului, ci o figură modestă, printre alții, un om care își face relaxat, mulțumit și onest meseria. Am să dau exemplul german. În Germania, de la profesor nu se cere „să dea totul“. Învățămîntul secundar este organizat în mai multe forme, funcție de capacitățile și dorințele elevilor și ale părinților lor: există un parcurs care se termină cu clasa a XII-a și examenul de bacalaureat, dar există și un parcurs cu doar zece clase și un examen terminal corespunzător sau un parcurs de opt sau de nouă clase. Diferențierea se face începînd cu clasa a V-a. Bineînțeles că este oricînd posibilă continuarea școlii la o formă superioară, dar mulți absolvenți aleg cariera profesională după parcursul școlar scurt, urmînd bune școli de meserii. Cam o treime dintre elevii germani merg la liceu, o treime merg la școala de zece clase, restul în celelalte tipuri de școli. Universitatea îi formează numai pe profesorii de liceu, adică pentru acel parcurs școlar începînd cu clasa a V-a (și la noi pe vremuri numită clasa I de liceu) și care se încheie cu examenul de bacalaureat. Toți ceilalți profesori sînt formați de către institutele pedagogice, ei specializîndu-se mai cu seamă în metode de predare adaptate. În felul acesta, profesorul nu e nici rupt între responsabilitățile sale atît de diferite în clasă, nici frustrat de vitezele și capacitățile deosebite de învățare ale elevilor săi. Fiecare poate să ceară foarte mult de la elevii săi, dar nu imposibilul și să fie mulțumit cu ce a dat.
Tot astfel, în învățămîntul superior, nu se cere în Germania tuturor cadrelor didactice să facă și cercetare. Unele dintre acestea nici nu au titlul de doctor. Cînd am venit la Heidelberg am cerut administratorului, care pregătise plăcuța cu numele meu pentru ușa biroului, să scoată titlul de doctor pentru că nici colegii mei nu îl afișaseră pe ușă pe al lor. Spre surprinderea mea, administratorul mi-a spus că aceștia nu aveau un asemenea titlu. Ei aveau numai atribuții didactice. Or, și în învățămîntul superior românesc se cere totul, de unde și sentimentul timpuriu al ratării pentru oameni cu competențe de vîrf, în fond, sau rateurile adevărate, în avîntul pseudo-cercetării sau în tentative de fraudare. Un profesor bun este un om foarte prezent la ore, dar și în recreație față de tot felul de așteptări abuzive.
Romanița Constantinescu predă limba și literatura română la Universitatea din Heidelberg.
