Casa de Pariuri Literare (CDPL) se prezintă drept o editură independentă; în ce fel?

Independentă financiar şi ca plan editorial. Nu ne ţine nici un şeic spatele, nu ne obligă nimeni să-i publicăm amantele sau să-i lansăm opere complete. Am pus la bătaie cîte 1000 de lei de căciulă, eu şi Victor Jalbă-Şoimaru, în august 2010. Adică sîntem 2000işti ironici. Trebuia să ne numim isbn.ro, dar am început aventura noastră prin a dona acest domeniu Bibliotecii Naţionale, care nu se gîndise pînă în 2010 să-l achiziţioneze. N-am moştenit nimic şi nici nu ne-am propus să spălăm imaginea altor vînzări prin beletristică. Vindem, dar în primul rînd promovăm literatură română, ca să arătăm că ne interesează şi că se vinde. În plus, eu nu vreau să accept ideea că funcţionez într-o industrie asistată sau una în care orice impertinent, dacă aruncă nişte bani pe masă, poate cumpăra orice la kilogram, inclusiv scriitori. Am pretenţii mai mari, mai ales de la scriitori.

Nu sîntem afiliaţi vreunui trust. Nu ne negociem premiile (au fost insinuări că, dacă lucrez la revista Observator cultural, nişte premii ar fi aranjate). Cărţile CDPL n-au fost decît nominalizate la premiile revistei. N-am văzut încă pe nimeni să-şi ceară scuze. Dar, în acelaşi ritm, am aflat că titlurile noastre au interdicţie la nişte premii aranjate. Sîntem chit. De-asta ne păstrăm independenţa. Nu facem ploconeli, nu cedăm presiunii şi cenzurii. Puţini ştiu, şi dintre autori, că am preferat să ieşim din lanţuri de librării cînd ne-au fost refuzate unele titluri – şi nu e vorba despre romanul meu Morţii Mă-tii. Nu acceptăm cenzura economică pe care încep să o practice librăriile: plătesc discreţionar şi încearcă să-i elimine pe jucătorii mici de pe piaţă pentru că nu ating nu ştiu ce prag de vînzări. Independenţa asta înseamnă: faptul că putem edita ce dorim şi că încă existăm cum vrem. La limita falimentului, dar nu în genunchi sau cu ochii pe gaura cheii.

„CDPL îşi propune a fi o cale de impulsionare a literaturii române“ scrie pe site. Ce s-a întîmplat între sloganul poliromist „Votaţi literatura română!“ din 2004 şi motto-ul CDPList „Literatura română scrie pe mine!“ din 2010?

Credeam atunci că a dispărut editoriada (perioada editurilor gri, fără contracte, tiraje declarate, site-uri, drepturi de autor). M-am înşelat. La toate tîrgurile de carte mă-mpiedic de ele. Prea multe edituri, prea mulţi scriitori autodeclaraţi, prea multe voturi. Cred că s-a votat fără număr şi fără discernămînt, pierzîndu-se esenţa mesajului.

„În «România noastră» editorială, autorul este mai important decît orice. Debutanţi sau consacraţi, autorii noştri vor avea parte de toată atenţia posibilă“, mai scrie în regulamentul vostru. De ce era nevoie de această subliniere?

Pentru că nu operăm cu ideea de autor al editurii, ci de autor care publică o carte şi la CDPL. Jucăm corect pentru că vrem să fim trataţi corect. Sîntem, cred, singurii care au reacţionat împotriva unor gesturi publice pe care cîţiva autori cu cărţi la noi le-au făcut (preluări de identităţi şi alte lucruri care nu au ce să caute în industria reală). Cum ne susţinem autorii care ne-au ales, aşa ne permitem să le şi atragem atenţia cînd o iau razna şi-i încurajăm să ne taxeze cînd e cazul. Nu-i scutim nici de laude, dar nici de critici. În definitiv, nu trebuie să acceptăm orice aberaţie doar pentru că avem un contract. Nu oferim luna de pe cer, dar nici nu ne batem joc. Nici nouă nu ne place să fim comparaţi cu edituri fantomă sau s-auzim că X sau Y publică la cine ştie ce magherniţe care scot topuri de hîrtie în loc de cărţi. Ne rezervăm dreptul de a ne alege cărţile, tocmai de aceea acordăm toată atenţia autorilor care ni se alătură. Nu ne-am angrenat într-o cursă de 110 m garduri. Vrem să concurăm la maratonul editorial, nu tocmim şi nu agreăm iepurii.

„Competiţia nu e corectă“

„...un preţ de copertă cît mai accesibil, care să-i avantajeze nu neapărat pe editori, ci pe cititori.“ Unde se duc, de fapt, banii obţinuţi din comerţul cu carte?

Să facem un mic clasament. Cel mai cîştigat dintr-o carte e tipograful, pentru că el e întotdeauna plătit. Apoi vin intermediarii şi distribuitorii. Librăriile, în esenţă. Cele care păstreză între 35-50% din preţ şi, de multe ori, uită să trimită rapoartele de vînzări, uită să plătească şi cu lunile sau pun cărţile pe rafturi imposibile. Apoi, editura. Care trebuie să plătească (dacă-şi permite) un redactor, un lector, un corector, un grafician sau o copertă, un site, distribuţia fizică, nişte impozite. Şi, ultimul, autorul. Cam aşa e în practică. La noi, dacă lucrăm în echipă, autorul primeşte cărţi şi, dacă rămîn, bani. După cum ştii, cărţile co-finanţate prin proiectele AFCN (unde e o competiţie atît de strînsă cu tot felul de proiecte aiuritoare şi greu de înţeles pentru orice individ cu capul pe umeri) costă 2 lei şi nu le-am mărit preţul, cum se practică. Nu ştiu cum e în altă parte şi de ce vînd cu 45 lei o carte care costă la tipar 5 lei. E vorba de infrastructură, probabil. Dar n-am prea văzut edituri falimentare. Pînă şi Editura Amurg sentimental are o cotă de piaţă, din moment ce e agreată la Tîrgul de carte Gaudeamus. Se pare că sîntem cam fraieri şi masochişti să lucrăm în pierdere.

CDPL publică şi manuscrise respinse de marile edituri: asta denotă valoarea slabă a respectivelor titluri sau dezinteresul editurilor pentru literatura română?

Orice carte vinde. Trebuie doar timp. Cred că editurile mari nu mai au timp. De-asta îşi permit să refuze. Şi noi am refuzat peste 50 de manuscrise în 2012. Şi majoritatea au apărut deja în alte părţi. Înseamnă că toţi au loc pe piaţă. Sau că piaţa e din ce în ce mai permisivă sau mai etajată. Mare, ca Progresul lui Cristian Popescu. Piedone.

CDPL a luat Premiul Best New Entry la Gala Industriei de Carte, organizaţi un festival, ţineţi un blog, faceţi pagini de autor cu interviuri video... Cum de voi reuşiţi cu patru oameni şi marile edituri nu?

Da, organizăm un festival lunar de editură la care invităm şi autori care nu au scos la noi, am lansat ideea standului de autor (şi pentru că nu ne permitem standul editorial de la tîrgurile care premiază edituri ca Vinea), avem un cinema literar. Dar sînt acte de supravieţuire, gesturi ultime. Avem un PR junior, de 17 ani, Cătălina Bălan, elevă de liceu, şi unul de 20, Alexandra Cozmolici, studentă. Poate fi o nouă frustrare, funcţionăm la 20% din capacitate, dar nu ne permitem, financiar vorbind, mai mult. Trebuie să mai aşteptăm, am venit din categoria onoare, mai avem nevoie de experienţă, rodaj. Şi mai intervine şi problema transferului celor mai buni jucători. Vom lăsa destulă colivă, dar nu cred că o vor gusta prea mulţi.

Lucraţi pro bono, în timpul vostru liber şi nu aveţi o redacţie, departament de management & distribuţie; care-s (dez)avantajele de a fi mic şi independent? Cît o s-o mai duceţi aşa?

N-avem angajaţi, cum s-ar spune. Şi nici capital pentru a fi o firmă cu portar şi secretară (deşi, la cîte se-adună, am avea nevoie). Dezavantajul e mare. Facem distribuţia cu taxiul. E drept, cu un taximetrist care iubeşte literatura română şi a lucrat prin tipografii cînd apărea Nouăzeciul. Dar nu e suficient entuziasmul. Avantajele ţin de atitudine: putem spune tot ce gîndim, putem pune în practică doar ce vrem să punem. Nu cred că o s-o ducem aşa foarte mult. Competiţia nu e corectă. Sîntem Best New Entry editorial în România şi organizaţiile de profil care patronează tîrguri de carte – mai nou, pline de dulciuri şi cafea – nu-s în stare să gîndească un sistem fair play pentru noii jucători. Nu-s în stare să reducă preţurile de participare sau să dea un wild card, ca-n tenis.

Cum arată CDPL în cifre: cîte titluri aţi publicat în 2012, cîţi autori, cîte exemplare aţi vîndut per total?

Şi în 2012 am întrunit criteriul de editură activă: 20 de titluri, 20 de autori. Două dintre cărţi şi-au epuizat primul tiraj, cel de 500 de exemplare. Celelalte se vînd sau se dăruiesc normal. În 14-15 luni, tirajele ni se epuizează. Aş vrea să am şi eu rapoartele de vînzări de la cîteva librării. Tot ce pot să spun e că în luna noiembrie s-au vîndut în librării 238 de cărţi CDPL. Din ce rapoarte am primit pînă acum. E foarte puţin, dacă e să gîndim la nivelul macro, dar pentru noi e OK. Am început cu 300 de cărţi care să se vîndă şi din care să putem tipări următorul volum cu alte 300. Putem vinde şi 2000 de exemplare/lună, dacă am avea o echipă.

Nu ştiu însă dacă mai vrem să susţinem prea mult o piaţă atît de puţin ofertantă şi plină de vedete. Fără falsă modestie, sîntem foarte pasionaţi de crearea unei industrii reale (nu simulacrul la care asistăm de 23 de ani), dar asta nu se face oricum. Proporţional cu puterea noastră financiară, am investit enorm şi cu sacrificii inimaginabile pentru experţii care ne tot dau sfaturi pe platforme gratuite. Şi nu de azi, de ieri. Senzaţia e că ne cam irosim timpul pentru ceva la comun.

interviu realizat de Marius CHIVU

Citiţi aici recenzia romanului Morţii Mă-tii de un cristian.