Aventurier, globe-trotter pasionat, exmatriculat de la King’s College din Canterbury pentru că se comportase neadecvat, ţinînd de mînă, în văzul lumii, o fată de negustor, Patrick Leigh Fermor porneşte, în anul 1934 (avea 19 ani), într-o călătorie de la De Hoek către Constantinopol. Această călătorie, ca şi altele pe care le-a făcut de-a lungul vieţii, pline de aventuri (cum ar fi capturarea unui general german în Creta, căci tînărul Fermor va ajunge maior şi va fi decorat cu mai multe ordine militare), devin subiectul unor cărţi de memorii care schimbă percepţia asupra acestui gen literar: printre acestea, Între păduri şi ape şi Drum întrerupt (Editura Humanitas, 2016). Cu talent literar şi o percepţie microscopică asupra lumii, pe care o descrie în detalii pline de culoare, creînd conexiuni ingenioase, datorate în parte erudiţiei remarcabile, în parte unui spirit fin şi inteligenţei vii, Fermor se mişcă între limitele unui peisaj dintr-o perioadă critică a istoriei europene. Cu toate acestea, surprinde deopotrivă coordonatele politice, sociale, culturale ale unei lumi pe care alege s-o cunoască nemediat, străbă­tînd la pas ţări şi oraşe, intrînd în cercurile cele mai diverse, observînd, analizînd, recuperînd apoi în scris bogatul material vizual. Cum se vede însă România interbelică prin ochii acestui „străin“ călător? Prin plasa ţesută din inevitabilele şi binecunoscutele clişee, legende, prejudecăţi, dintre care unele se mai vehiculează şi astăzi – încă de la început, mărturisindu-şi intenţiile de a trece graniţa României, e avertizat în legătură cu locuitorii săi: „Sînt cu toţii tîlhari şi escroci! Nu poţi avea încredere în ei. O să-ţi ia tot ce ai şi – aici îşi coborau tainic glasul – văi întregi colcăie de boli venerice, ai grijă!“.

Patrick Leigh Fermor

Despre Sighişoara şi Vlad Ţepeş, Fermor se documentează şi conchide că cel din urmă e „un personaj straniu şi uluitor, care ar fi intrat în istorie dacă nu ar fi avut un cusur“. E vorba, fireşte, despre practica trasului în ţeapă, Fermor nu ratează imaginea văii în care putrezesc mii de leşuri de turci şi bulgari, care l-ar fi îngrozit şi pe Mahomed II, cuceritorul Constantinopolului, dar amendează imaginea pe care i-a creat-o Bram Stoker lui Vlad Dracul, observînd că, de fapt, confuzia între cele două personaje – cel adevărat şi cel ficţional – e exploatată în mod intenţionat, apoi ironizînd-o copios: „Cînd turiştilor dintr-un charabanc li se arată Castelul lui Dracula, bănuiesc că nu le apare înaintea ochilor personajul istoric – prinţul care poartă pe cap un coif împodobit cu pene, ochii săi proeminenţi, mustaţa bogată, blana de urs cu broşe şi stele, părul lung, buzduganul cu flanşe şi palisada din ţepe grele de poveri –, ci un conte spilcuit cu joben, pelerină tivită cu satin şi incisivi stranii; unul care ar putea la fel de bine să facă reclamă la aftershave, să dea lecţii de tango sau să taie în două o duduie dintr-o cutie la un număr de matineu“. Sînt, de asemenea, imagini idilice, ale gărilor provinciale româneşti, unde salcîmii sînt un „element statornic şi obişnuit“, la fel ca şeful de gară cu chipiul cu fireturi şi calotă stacojie, sau stranii exagerări, precum cea privitoare la satele din preajma Devei (cum e Lăpuşnicul pe care-l evocă autorul, al cărui nume îl uitase dintr-un capriciu al memoriei, unde se opreşte în casa lui Lazăr, personaj fabulos, fost cowboy în America şi gaucho în Argentina): „Cătunele umede, cu acoperişuri de paie zburlite, se îngrămădeau unele în altele în faldurile dealului, ca nişte ciorchini de ciuperci otrăvitoare… Mulţi dintre săteni, palizi şi suferinzi, aveau guşă, iar aceste necazuri rustice îmi aduceau aminte de toate avertismentele maghiarilor cu privire la des întîlnitele boli venerice de la est de frontieră; auzindu-le, aveai impresia că sifilisul pîndea printre stînci şi tufe, gata să se năpustească fulgerător asupra călătorului“.

Literaturizînd, creînd adevărate poveşti pornind de la detalii pe care privirea străinului le decupează dintr-un peisaj asociat mai degrabă cu tărîmuri fabuloase, ficţionale (Transilvania, Banatul Timişoarei, Moldova, Moravia, Boemia, Basarabia – peisajul tuturor acestor regiuni e asociat cu lumea romanescă a autorilor de odinioară: de la creatorul benzilor desenate cu Tintin, Georges Rémi, la scriitorul american George Barr McCutcheon), Fermor pune mereu în legătură spaţiul geografic pe care îl traversează cu lecturile proprii, literare sau ştiinţifice, cu date culturale culese din cele mai diverse surse, cu picturi celebre, elemente de folclor local, totul punctat de propriile observaţii surprinzătoare. Rezultatul e un discurs de un farmec irezistibil, chiar dacă, la fel cum se întîmplă şi în cazul mai vechilor mărturii ale călătorilor străini în Ţările Române, cititorul va depista imediat exagerările sau prejudecăţile (pe care Fermor le şi amendează, de fapt, consemnîndu-le numai ca elemente pitoreşti).

Transfigurat prin filtrul culturii şi indiscutabilului său talent literar, peisajul României lui Fermor e pus mereu într-un context politic şi cultural, care nu se opreşte la datele istoriei recente, dar mai ales îmbogăţit neîncetat prin intermediul imaginaţiei şi al unei stilistici impecabile. Regiunile amintite mai sus sînt învăluite, pentru Femor, într-un abur fantastic, generat de literatură; astfel, îşi imaginează aici „o mulţime de urzeli, acte de trădare, moştenitori întemniţaţi şi vrajbă la palat, şi-i mai găseşti şi pe spadasinul cel hain cu monoclu, regine închise în turnuri singuratice, munţi prăpăstioşi, păduri adînci, cîmpii pe care rătăcesc cai pe jumătate sălbatici, triburi hoinare de ţigani care fură copii de la castel şi-i ung cu zeamă de nuci sau se furişează pe sub crestele zidurilor şi înmoaie inimile castelanelor cu strunele lor“. Cititorul va observa însă că, deşi Fermor melancolizează şi se lasă deseori pradă reveriilor interminabile, ochiului său vigilent nu-i scapă nimic din realităţile acestei părţi de Europă (una asupra căreia stăruie încă umbra Marii Crize Economice şi care se îndreaptă din nou spre declin, căci sîntem în proximitatea ascensiunii lui Hitler).

Bucureştiul înseamnă, pentru Patrick Leigh Fermor, legături cu înalta societate (pe care le consemnează cu entuziasm), multe imagini idealizate, altele conforme unor cunoscute prejudecăţi. Fragmentul care deschide capitolul dedicat Capitalei o înfăţişează ca un spaţiu lipsit de contur, unde lumea rurală şi cea urbană se întîlnesc imperceptibil, sub imperiul aburului unei ploi care amestecă şi mai mult formele şi volumele. Mahalaua ţigănească, cu corturile şi colibele fierarilor, e o „zonă fluidă“, unde „nimic nu stătea pe loc“, amănunte decupate cinematografic recreează din cîteva linii un întreg peisaj: „O pisică tigrată a tras cu ochiul într-o cutie de conservă şi şi-a vîrît capul să lingă res­turile dinăuntru, de parcă ar fi probat un coif. Geometria unei cărămidării, un cuptor încins, şase cai priponiţi sub un văl de frunze din care picura apă“. Oraşul are o alcătuire tentaculară (care evocă o imagine asemănătoare, din Bucureştii lui Paul Morand), iar tabloul aşternut în faţa ochilor cititorului îi va aminti, cu siguranţă, aceleaşi mărturii ale călătorilor străini, care vorbesc la unison despre labirintul de străduţe haotice şi întunecoase, despre amestecul arhitectural, neverosimilele contraste, ţuică, mititeii rulaţi pe coapsă de o bucătăreasă ţigancă, splendida Cale a Victoriei, luxoasă, plină de prăvălii chic, pitoreşti maisons de passe. Pe scurt, într-o inspirată frază concluzivă: „O dezordine plăcută dată de întrepătrunderea tuturor acestor tendinţe, care se juxtapuneau într-o sinteză ostentativă, plină de robusteţe şi în acelaşi timp de ruină“.

Andreea Răsuceanu este critic literar. Cea mai recenta carte publicată: Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului, Editura Humanitas, 2016.