Cum aţi început să faceţi fotografie?

Printr-o întîmplare – unui prieten de-al meu, care lucra la un institut de cercetări prin ’83-’84, i-a ieşit şefa la pensie şi el a prelut postul, aşa că avea nevoie de un fotograf pentru fotografie tehnică. După ’89, cînd s-a desfiinţat institutul, a trebuit să mă gîndesc ce fac în continuare. Dintre toate variantele, fotojurnalismul m-a atras cel mai tare. Am avut nişte fotografii foarte tari la mineriade, iar apoi m-am angajat ca fotograf. Am avut un noroc foarte mare cu Liviu Mânecan, care mi-a fost şef atunci la ziarul Curierul Naţional şi care m-a învăţat să iubesc şi să citesc fotografia. Apoi am ajuns la Jurnalul Naţional, iar el m-a recomandat pe mine ca şef al departamentului foto, mult prea devreme, înainte ca eu să ştiu fotografie bine. Eu voiam să mai fiu fotoreporter, să fac muncă de teren, dar a trebuit să devin editor foto. Şi atunci mi-am propus să fiu şeful pe care mi-aş fi dorit eu să-l am.  

Am avut noroc şi cu doi şefi de ziare, care au avut încredere în mine şi cărora le-a plăcut abordarea mea asupra fotografiei şi mi-au dat mînă liberă. E vorba de Marius Tucă, la Jurnalul Naţional, şi Cornel Nistorescu, la Evenimentul zilei. Dar asta a durat doar cîţiva ani la fiecare ziar, întrucît ce s-a întîmplat sub ei, de la un punct încolo, a fost în neregulă şi de neignorat.

Aţi avut şi „cerinţe“ ciudate de fotografii din partea celor din departamentele cu care lucraţi?

Da, făcuserăm la un moment dat toţi o listă cu cereri absurde: „Vreau şi io o fotografie care să nu spună nimic“ sau „o fotografie cu un tip care iese dezamăgit dintr-o farmacie“ sau „o fotografie color cu Iisus“. (rîde)

Ce înseamnă, de fapt, a fi editor foto la un ziar sau o revistă?

Vorbind de un cotidian, editorul foto ar trebui să participe, alături de la şefii celorlalte departamente, la şedinţele de redacţie – care, într-o zi, ar trebui să fie vreo patru, cel puţin: prima, în care se stabilesc direcţiile mari, propunerile pentru ziua respectivă; la a doua se vede ce s-a făcut sau ce se poate face din ce şi-au propus de dimineaţă; la a treia se face ziarul, iar la a patra se discută, în principiu, ziarul de a doua zi.

În general, un ziar are un număr de fotografi care acoperă numai subiectele proprii ziarului, (foto)reportaje, anchete etc. În rest, ziarul lucrează cu agenţii. Iar pentru asta îţi trebuie un editor pe măsură, care să ştie ce să aleagă de la agenţii, cum ar trebui tratat din punct de vedere vizual un subiect... La noi, există şeful departamentului foto, care este în relaţie directă cu fotografii, cu echipamentul tehnic, cu arhiva, şi editorul foto, care gîndeşte ziarul, alături de art director, care se ocupă de layout, de îmbinarea dintre text şi imagine.  

Care ar trebui să fie relaţia între text şi fotografie?

Nu e o relaţie standard, ea ţine de educaţie, de feeling, de creaţie şi de curaj, precum şi de subiectivitate. Dacă e un articol despre o investigaţie, acolo e mai strict, iar fotografia trebuie să respecte textul cît se poate de exact. Ca să ştie cum să ilustreze, teoretic, editorul foto ar trebui să citească textul, dar de obicei nu se întîmplă asta. Editorul foto nu trebuie să inventeze, ci să fie creativ în alegerea sa şi să ştie să caute pe sursele de imagine, cum sînt agenţiile, băncile de imagini sau arhiva proprie a ziarului.  

Cît de multă editare şi postprocesare sînt permise la fotografia de presă?

Vorbind de fotojurnalism, nu de celelalte tipuri de fotografie, acurateţea informaţională e obligatorie şi este absolut interzis să denaturezi mesajul, să adaugi sau să scoţi elemente. Prin urmare, există doar cîteva acţiuni în Photoshop care sînt permise – practic, cele pe care le poţi face şi într-un laborator analog. Un alt lucru care se practică – şi e greşit – este flip-ul (n. red. – întoarcerea fotografiei). O astfel de intervenţie schimbă informaţia din imagine, denaturează realitatea.

Există o concurenţă reală între foto şi video?

A existat dintotdeauna, dar ele reprezintă limbaje diferite. Cînd vezi un film, treci prin toată povestea, filmul e un conglomerat de arte. Dar fotografia poate să îngheţe din tot filmul respectiv ceva ce ţi-ar fi scăpat, pentru că tu erai atît de prins de ansamblu, încît ai pierdut detaliul.  

Dacă cineva vrea să devină fotojurnalist, există vreo şcoală unde poate învăţa asta?

În străinătate, da. În SUA au nişte şcoli de fotojurnalism. La noi sînt nişte încercări particulare lamentabile, unde absolvenţii consideră că au învăţat tot ce trebuie – ceea ce nu e deloc adevărat. Nu avem o şcoală de fotografie, nu există criterii sau autorităţi în domeniu, ceea ce înseamnă că toată lumea se pricepe. În plus, marea problemă în România e asta – fotografia nu e o marfă. Afară ea e un lucru important, un produs jurnalistic bine valorificat. La noi, de cele mai multe ori, e spaţiul excedentar care să umple ziarul sau se practică o ilustraţie naivă – nu vorbesc de ce fac fotografii, ci de ce fac editorii cu fotografiile primite de la fotografi.  

Cum ştie însă un fotojurnalist ce să aleagă din ce e în jur, cînd face o fotografie?

Majoritatea fotografilor români sînt autodidacţi, iar din bun-simţ şi vocaţie, plus experienţă – fără şcoală –, pot egala sau întrece fotografi străini care au fost şcoliţi.  

Cînd se simte amprenta fotografului?

Acolo unde el se prezintă şi îşi formează stilul, care dă maturitatea oricărui fotograf. Stilul e o treaptă superioară a expresiei. Dacă mai reuşeşti să-l mai şi schimbi uneori e şi mai bine.

Cît de mult contează echipamentul pentru a face o fotografie bună?

Echipamentul nu mai contează cînd evenimentul în sine e unul unic – atunci, imaginea poate fi şi mişcată... În rest, mai ales în sport, de exemplu, contează mult.  

Se poate trăi din fotojurnalism?

În nici un caz, deşi, ca meserie, este una nobilă.

Cum poate un nespecialist să facă diferenţa între o fotografie bună şi una proastă?

Îţi educi ochiul, iar asta înseamnă să vezi multă fotografie. Trebuie să înveţi să citeşti o imagine. E la fel ca în pictură sau în literatură – trebuie să vezi, respectiv să citeşti cît mai mult.  

Fotografie alb-negru sau color? Unii consideră că cea alb-negru e mai artistică...

Ţine de gust. Eu consider că fotografia în sine nu e artă. Dacă o iei în sensul clasic, vechi, artizanal, e un meşteşug, dar nu o artă. Cinematografia – da, e o artă de sinteză. Fotografia însă nu e o artă – repet, după părerea mea –, iar eu spun asta iubind-o şi ştiind ce e şi cît poate ea. Aparatul de fotografiat e un instrument tehnic. Cel care se foloseşte de cameră poate fi un artist, dar fotografia în sine ue n domeniu tehnic, utilitar. Artistul recreează o lume, arta face mai mult sau mai puţin abstracţie de realitatea din jur. În schimb, fotograful documentar trebuie să redea cît mai exact realitatea. Cu cît te duci către artă, cu atît te depărtezi de documentare. Fotojurnalistul nu trebuie să compună sau să interpreteze, ci să redea. Acesta nu e un act creativ, ci unul subiectiv responsabil.  

Există o aşa-zisă pretenţie la obiectivitate, care este o himeră. O foarte bună fotografă de la National Geographic spunea că noi avem pretenţia că sîntem obiectivi, dar în ce priveşte imaginea, niciodată nu ştii ce a fost un pic mai sus sau mai jos. Modul în care fotograful alege să încadreze o fotografie este subiectiv. Astfel că el trebuie să înţeleagă că subiectivismul lui îl responsabilizează, că trebuie să aibă conştiinţă de sine şi să-şi asume alegerea făcută. Subiectivismul asumat e esenţial în fotojurnalism. De exemplu, dacă trimiţi la acelaşi subiect zece fotografi buni, vei avea zece fotografii bune pe acelaşi subiect. Acolo se vede subiectivitatea, care însă ţine de stil, nu de mesaj.  

Cum arată viitorul fotojurnalismului?

E o specie cam pe cale de dispariţie, pretutindeni, pentru că odată cu tabloidizarea întregii prese, pagina I, de mulţi ani încoace, nu mai e ţinută de războaie sau catastrofe, ci de covorul roşu. În schimb, a luat amploare fotografia documentară, care o include şi pe cea jurnalistică.

În ce măsură e legat fotojurnalismul de suportul pe care apare fotografia, print sau online?

În primul rînd, Internetul oferă mult mai mult spaţiu, în condiţiile în care ziarul te obligă la alegerea a una-două imagini. Există mai multe tipuri de editare. Dacă, de exemplu, avem 300 de imagini, într-un fel voi alege din ele pentru calendar, în alt fel voi face editarea pentru un cotidian, pentru un săptămînal sau un lunar, diferit pentru un slideshow sau pentru un album ori pentru o expoziţie.  

Într-un fel, online-ul omoară fotografia, s-au redus drastic redacţiile... În plus, prin punerea imaginilor de către fotografi pe blogurile lor, la liber, se „strică“ piaţa şi mai mult, fiind obişnuiţi oamenii să le primească gratis...

Sînt atît de mulţi fotografi buni în lume, încît va exista o presiune a valorii, a calităţii. Ei acum nu mai au canale de vînzare. De exemplu, dacă te uitai la site-urile lor acum cîţiva ani, dădeau fotografii cît pachetul de ţigări. Acum le dau mari, fullscreen, chiar dacă la rezoluţie mică. Nemaiexistînd o piaţă pentru fotografi, probabil că vor regîndi şi îşi vor crea ei una, în noile condiţii.

Mihai Vasile este fotograf freelance. De-a lungul timpului, a fost editor foto la Jurnalul Naţional şi Evenimentul zilei, dar şi editor-şef al Mediafax Foto.  

a consemnat Patricia MIHAIL

© Foto: Andrei Pungovschi