Uitarea memoriei
De la o vreme se întîmplă ceva în universităţile noastre. Studenţii - majoritatea, oricum - par să nu mai aibă nici un fel de ţinere de minte. Aproape tot ce au învăţat anul trecut dispare fără urmă anul acesta. Profesorii sînt nevoiţi să înceapă cursurile practic de la zero, la nivelul anului I. Este cvasi-imposibil să mai ţii astăzi un curs sau un seminar avansat în universităţile noastre, pentru că acestea presupun un fond de cunoştinţe de specialitate memorate. Nu poţi să predai, spre exemplu, un curs despre războaiele religioase din secolul al XVI-lea, dacă cei din faţa ta nu ştiu nimic despre Luther sau dacă nu au o idee precisă despre unde este Geneva. Criza memoriei a ajuns la noi la proporţii înspăimîntătoare. Am întîlnit oameni care par născuţi ieri şi care totuşi sînt în situaţia de a reclama o diplomă într-o disciplină umanistă. Personaje care nu au o idee cînd a fost Evul Mediu sau care au uitat pînă şi titlurile unor lucrări majore din domeniul lor. Ceea ce este cel mai straniu în această situaţie nu e uitarea în sine, ci seninătatea cu care ei trec prin şcoală. Pretenţia de a ţine minte ceva pare multora o cerinţă excentrică, mai deplasată decît o şedinţă de piercing sau de body-painting. Chiar şi dincolo de şcoală, avem de-a face cu aceeaşi obliterare a memoriei din rîndul facultăţilor utile. Sînt mai uituc de la natură, dar chiar şi eu nu încetez să mă minunez de cît de puţină ţinere de minte au majoritatea semenilor noştri. Dacă vorbeşti ceva cu Popescu, a doua zi e ca şi cum ai fi scris pe apă. Trebuie să îţi adaptezi stilul de viaţă pentru a reuşi să te descurci într-o societate unde cetăţenii şi instituţiile, deopotrivă, suferă de amnezie. Acest lucru este evident mai ales la politicieni. Cei care clamau ieri, cu ochii umezi, meritele socialismului, acum se bat cu pumnul în piept că sînt "conservatori". Cei care denunţaseră privilegiile castei de funcţionari de stat, au semnat să cumpere automobile noi, odată ce s-au instalat în noile birouri. Amnezia generalizată face ca gesturile presupuse normale să devină statistic improbabile. Orice societate funcţională se bazează pe un grad înalt de încredere între membrii săi. Aceasta este evident mai ales în cazul relaţiilor contractuale. Un contract este un schimb de promisiuni, care au o valoare mai ales în spirit, înainte de a avea valoarea juridică. Ar fi ridicol să chemăm portăreii pentru fiecare partener de afaceri care "uită" să plătească la timp sau să livreze produsele pe care le-am stabilit. De aceea merge economia bine, pentru că oamenii nu dau "tunuri" la prima ocazie. În ţara aceasta însă, se alege praful de orice înţelegere, imediat ce pui telefonul jos. Iar asta se întîmplă pentru că trecutul, pentru noi, e aproape nul, nu ne angajează existenţial. Dacă am susţinut ceva ieri, asta nu e un motiv să ne simţim obligaţi astăzi, nu-i aşa? Din perspectivă istorică, acest lucru are o semnificaţie profundă. Se vorbeşte mult despre epoca modernă ca despre una a raţiunii. Civilizaţia occidentală însăşi este privită ca una care privilegiază raţiunea în raport cu alte activităţi, cum ar fi contemplaţia. Dacă însă privim mai atent, observăm că memoria este, poate mai curînd decît raţiunea, o facultate centrală a civilizaţiei noastre. Încă din Antichitatea clasică, artele memoriei au fost o parte centrală a educaţiei savante, aşa cum a arătat-o, între alţii, Frances Yates. E vorba de o practică sofisticată, care presupunea exerciţii mnemotehnice susţinute, ce presupuneau vizualizări după reguli precise. În epoca modernă, această artă interioară a intrat în declin, dar locul ei a fost luat de o constelaţie de practici ale memoriei artificiale. Iată, spre exemplu, instituţia tiparului, care a permis constituirea unei memorii culturale de dimensiuni incomparabile cu cele ale oricărei alte culturi. Sau instituţiile birocratice, care devin depozitarul unei alte mari şi importante rezerve de semne ale trecutului. Există o dispută cu privire la proprietarul unui teren mărunt? Mergem la cadastru şi verificăm. Avem o îndoială cu privire la motivele care l-au făcut pe Rudolf Hess să fugă în Anglia? Deschidem o carte de istorie şi citim. Această centralitate a memoriei nu are, repet, echivalent în nici o altă cultură. Chiar şi cînd ele se bazează pe rememorarea mitică sau pe respectul tradiţiilor, volumul şi calitatea memoriei disponibile sînt patetice faţă de imensitatea datelor aflate la dispoziţia societăţilor occidentale. Cîteva inscripţii şi nişte poezii nu se pot compara cu nemărginitul practic al informaţiei despre trecut, care ne înconjoară. Goana către memorii sintetice, în tehnologia informaţiei, către medii de stocare tot mai performante, e parte a acestui proces. Telefonul din buzunarul nostru acum poate stoca tot echivalentul Enciclopediei Britanice. Or, este tot mai evident că mulţi preferă să umple această memorie cu MP3-uri cu manele. Ceea ce ne aduce la o concluzie sumbră. Există o nouă specie de primitivism care ne ameninţă şi care are potenţialul de a răsturna ceea ce au făcut secole întregi de progres. Obliterarea memoriei este un simptom al crizei unei întregi civilizaţii. O civilizaţie care s-a clădit prin apelul la memorie. Fie că este vorba de memoria savantului şi a publicului educat (cine mai recunoaşte acum pasaje dintr-o poezie anume?), fie că e vorba de memoria aceea cotidiană, care ne-a fost inculcată dimineaţa, la micul dejun ("Nu uita să-ţi iei o batistă şi să te ridici cînd intră dna Popescu"). O memorie fără de care viaţa ca cetăţeni devine o parodie.
