Cine ar fi crezut că, sub presiunea infectării și a îmbolnăvirii cu COVID-19, vom vedea cu alți ochi demnitatea celebrărilor pascale? După Învierea de anul trecut, celebrată cu ușile închise, spiritul simplității revalorizat de drama pandemiei – spirit propus de Iisus în trăirea esențială a credinței – a dezamorsat acel soi de emfază triumfalistă de care unii conaționali au nevoie ca să uite de prioritatea înnoirii sufletești. Am descoperit astfel cu surprindere că noaptea de Paște nu e o adunătură zgomotoasă și poate fi sărbătorită solemn cu o sobrietate inspirată de decență.

Temerile pandemiei nu ne-au cutremurat, așadar, doar sănătatea trupului și perspectivele profane ale vieții, ci și certitudinile religioase. S-a revelat inclusiv o împărțire neașteptată a spiritelor cu privire la impactul științei medicale asupra credinței. Tot felul de teorii conspiraționiste au pretins rang de certitudine și un acces deplin în perorația teologică. Unele au negat posibilitatea lui Dumnezeu de a interveni, altele, cu o specială aură de cucernicie, au fost mai degrabă neîncrezătoare în existența virusului și, fără drept de apel, împotriva recursului la vaccinare. Părea că fără brutalitate și bădărănie nu se mai puteau oferi garanții sigure nici măcar în zona credinței.

În contextul celei mai mari sărbători creștine de peste an, am resimțit, așadar, nevoia de a mă regăsi în jurul asigurărilor credinței. Merita să mă întreb (nu cred că am fost singurul) ce ar putea însemna, mai mult ca oricînd decît în trecut, Paștele lui 2021. În primul rînd mi s-a părut firesc să revăd în atmosfera pascală ce s-a petrecut în sufletele celor apropiați de Iisus între ziua arestării Sale și dimineața Învierii. Am descoperit astfel că ceea ce are șanse să ne schimbe în mod benefic nu e nefericirea încercării, ci bătălia pe care alegem s-o purtăm împotriva acesteia. Revelarea inconsistenței și a slăbiciunii apostolilor sub presiunea fricii nu fusese altceva, pînă la momentul întîlnirii cu Cel înviat, decît constanta tragică a epopeii umanității. Descrisă cu sobrietate de cele patru Evanghelii, starea sufletească a acestor oameni simpli, entuziaști pînă la momentul Calvarului, dar copleșiți de violența revărsată asupra Învățătorului arestat, a pus în lumină complexitatea Persoanei lui Hristos și, mai ales, modul în care se resituează finalul misiunii sale.

Cei trei ani de viață publică a lui Iisus l-au expus și pe El răstălmăcirilor. Ca orice „lider de opinie”, n-a avut cum să nu fie măsurat după tiparele mulțimii. Lumea urmărește și azi ca o asemenea figură să fie pe placul ei. Cînd oamenii își dau seama că portretul real nu corespunde așteptărilor, se retrag dezamăgiți. Nu este deloc surprinzător ca și în rîndul ucenicilor să fi funcționat o asemenea logică inspirată de puterea de a face sau desface. Cu atît mai mult cu cît eșecul răsunător al lui Iisus din Vinerea Mare s-a petrecut în văzul tuturor. E memorabilă scena în care Luca și Cleopa, descumpăniți de sfîrșitul tragic al lui Iisus, părăsesc Ierusalimul spre seară, în ziua Învierii. Întîlnirea celor doi cu Hristos pe drumul către Emaus – ei nu L-au putut recunoaște, pînă în momentul frîngerii Pîinii în locul unde s-au oprit să înnopteze – a provocat un dialog menit să pună în criză felul omului de a citi suferința și să arate miza veritabilă a credinței (Luca 24, 13ss).

Ceva formidabil se întîmplase în dimineața acelei zile, cu doar cîteva ore mai devreme. Mormîntul lui Iisus a fost găsit gol a treia zi după deces. Ascunși de frica iudeilor, prea sceptici față de mărturia femeilor mironosițe, apostolilor le-a luat ceva timp să creadă ce s-a întîmplat cu adevărat. Cînd Iisus înviat a apărut în mijlocul lor, dăruindu-le (mai mult ca oricînd!) pace, le-a arătat de îndată și însemnul rănilor din trupul Său glorificat. De ce urmele rănilor, anume păstrate, continuă să fie și astăzi cartea lui de identitate? Oare nu și pentru a spune că nu-l putem urma pe Dumnezeu doar ca să ne asigurăm de lipsa grijilor? Dacă viața lui Iisus dezvăluie faptul că nu doar atunci cînd ne merge bine sîntem iubiți de Dumnezeu, înseamnă că acest adevăr aduce o rază de lumină și asupra a ceea ce înseamnă în mod general izbînda.

Apostolilor le-a surîs imaginea vremii lor despre Mesia. Ar fi trebuit să aibă portretul convenabil al eliberatorului politic, să facă uz de putere. Cu popularitatea pe care o dobîndise Iisus, ucenicii n-ar fi căutat instinctiv decît puterea pentru a se ocupa de oameni și a le rezolva așteptările. Așa se explică de ce, mai tîrziu, Iacob și Ioan au avut îndrăzneala să ceară rang de miniștri. În fața puterii pe care omul o dorește din răsputeri, cum să se fi gîndit niște simpli pescari că Iisus era Robul nevinovat venit să ispășească răul lumii luat asupra Sa (Isaia 53)? Faptul că Iisus a desprins binele de intrigă și de pofta de stăpînire, că și-a delimitat clar mesajul, a fost un șoc chiar pentru ai Săi. Mai tîrziu, cînd s-a văzut cine au fost cei care au ocupat locurile de la dreapta și de la stînga, s-a vădit privilegiul mesianic al despuierii lui Dumnezeu în favoarea omului (cf. Filipeni 2,7). Spînzurat pe cruce – tronul adevăratei sale măriri – între doi tîlhari răstigniți, ocupat pînă la capăt să ceară iertare în numele umanității părtașe la rău, Iisus a găsit acolo o ultimă bucurie pămînteană. A putut să-i ofere unuia dintre nelegiuiți libertatea mîntuirii sale de Om al durerilor. Ideea de putere tocmai se pierduse în jertfa și slujirea Lui, care urmau să rescrie complet istoria.

Semnificațiile Învierii nu puteau fi pătrunse însă fără o judecată senină asupra suferinței și morții lui Iisus. Ca să surprindă spiritul victoriei sale asupra morții, Hristos le va cere ucenicilor după Înviere să se întoarcă în Galileea. Acolo unde îi chemase să-l urmeze puteau ei să-și reconsidere postura de oameni cu adevărat sărmani și să primească, în sfîrșit, sensul reușitei mesianice. Fără să-i confiște lui Iisus opera și fără să se lase distrași de ispita de a calcula harul printr-o cifră a abilităților omenești. Numai așa le va fi dat să învețe că nu se puteau simți „clientela” lui Dumnezeu, ci copiii Săi iubiți, trimiși în lume pentru a proclama o nouă viață. O existență diferită, într-adevăr, dar în care, prin consecvența Evangheliei, ajungea să se comporte bine nu acela care-și declamă fidelitatea, tăria și ambițiile, ci acela care își dovedește disponibilitatea de a se pune, prin har, în discuție în fața lui Hristos. Ei bine, un astfel de om poate să crească în viață inclusiv pierzînd.

Moartea lui Hristos zdruncină în mod cert percepțiile obișnuite despre viață și moarte, dar mai ales judecata a ceea ce ar mai putea însemna succesul după ziua Vinerii Mari. A admite, așadar, esența uceniciei față de Iisus a omului credincios – detașarea de măsura contabilă a succesului omenesc – înseamnă a face apel la ceea ce Biblia numește har. Prin ceea ce a pătimit, fiind El însuși încercat, poate și celor care sînt încercați să le ajute (Evrei 2, 18). Tocmai pentru că a știut bine cu cine are de-a face – apostolii sînt oameni slabi, ezitanți, inconsistenți în fibra caracterului lor, fără să posede ceva din statura liderului (unul singur e Învățătorul!) –, Iisus îi va trimite să predice bucuria Evangheliei sale. Zelul nu le va fi împiedicat de slăbiciune, dacă nu vor uita că sînt niște trimiși firavi care au primit harul. Străduința lor se va reînnoi în jurul fidelității de a se lăsa posedați de spiritul lui Hristos, care îi asigură că ajutorul divin nu se obține prin abilități, ci provine de la privilegiul Crucii Sale. Mai mult, această certitudine nu va fi dobîndită decît prin experiența umilitoare a suferinței pe care El însuși a învestit-o cu harul victoriei Sale.

Dacă oamenii pot primi prin har credința, au nevoie însă să o simtă în legătura personală cu Dumnezeu. Necredința este o blocare în tărîmul evidențelor omenești. O împietrire în proiecte de abilitate personală, în planificări detaliate și certitudini izvorîte dintr-o vanitate fără margini. Simon Petru, el însuși, va da dovada încremenirii sale, convins că Evanghelia nu putea depăși reflexele firești ale existenței. De aceea s-a simțit obligat să-și manifeste indignarea atunci cînd Iisus și-a întrevăzut arestarea, chinurile și moartea. Și a fost pus imediat la punct de El, în mod drastic și fără menajamente (Marcu 8, 31-33).

Am amintit de însemnele rănilor în trupul lui Hristos înviat. De ce sînt importante? Urma durerii Sale este aici certitudinea suferinței mîntuitoare, amintind pururi pavăza pe care El o oferă fiecăruia dintre noi. Acest lucru înseamnă că numai rămînînd cu El și hrănindu-se cu exemplul jertfei Lui, omul credincios va putea să-l facă prezent pe Dumnezeu în circuitul lumii bulversate. Nu se poate transmite mesajul spiritual al Evangheliei fără a vedea însă libertatea spiritului de jertfă de care a dat dovadă Iisus. De aceea crucea își revelează sensul în viața noastră doar atunci cînd izbînda nu mai e considerată un triumf exclusiv al puterii sau al controlului existenței, ale cărui rezultate trebuie neapărat contabilizate. Omul care descoperă și primește credința în Dumnezeu învață atunci că judecata vieții sale asupra succesului personal este una foarte relativă. O asemenea certitudine surprinzătoare nu poate fi dobîndită fără a remarca de ce Iisus a făcut întotdeauna diferența între Cer și Pămînt. Altfel, siguranța vieții așa cum o înțelegem aici, pe pămînt, riscă să ne blocheze în idealuri prea meschine sau să încurajeze acel cinism indecent în fața morții pe care îl afișează nefericiții care nu cred în nimic.

***

Mulți se roagă bunătății și răbdării [lui Dumnezeu] numai de aceea că nu pot linguși moartea, spunea inspirat Grigore Vieru. Dacă Hristos ne eliberează de sub tirania temerilor și a suferinței, ne oferă împreună cu spiritul Evangheliei cele două certitudini ale interiorizării vieții: libertatea de a semăna cu El, de a nu ne rușina de El și curajul de a răspunde răului prin bine. Așadar, a depăși succesul care poate fi contabilizat și deprinderea de a controla cît mai mult din ceea ce ni se întîmplă poate fi una din revelațiile principale ale acestui timp actual, marcat de teamă și confuzie. După Vinerea Mare, certitudinea Învierii lui Hristos rămîne salvatoare pentru noi numai dacă trece peste și dincolo de ceea ce moartea poate să atingă în existența noastră trecătoare.

Mihai Frățilă este Episcop al Episcopiei Greco-Catolice „Sfîntul Vasile cel Mare” de București.