La început a fost Che. Che Guevara, pe numele său adevărat Ernesto Rafael Guevara de la Serna. Şi poate că nu ar fi fost nici el, dacă nu ar fi existat Alberto Korda, un fotograf ce a intrat în istorie, la braţ cu El Commandante. Lumea capitalistă îşi descoperise, cu mult înaintea căderii comunismului, atracţia faţă de simbolurile de dincolo de Cortina de Fier. În deceniul opt, Che domina de unul singur piaţa occidentală. În deceniul nouă, americanii ascultau la radio discursurile politice ale lui Reagan, care le vorbea despre Imperiul Răului, dar continuau să traverseze magazinele în căutarea de obiecte ce aminteau de comunism. Se pune întrebarea de ce făceau asta, într-un moment în care sfîrşitul comunismului era la fel de aproape ca obţinerea unui titlu mondial la fotbal de selecţionata Mozambicului. Era, pe de o parte, un reflex de frondă la adresa lumii capitaliste, în care trăiau, şi pe de altă parte, dorinţa de a fi "altfel" într-o lume dominată de un marketing agresiv şi totodată previzibil. Unificarea celor două Germanii a deschis perspectivele unui nou tip de comerţ cu pietre din Zidul ce despărţise pentru patru decenii Lumea Liberă de statele aflate după Cortina de Fier. Noul stat german unificat s-a simţit "obligat" de piaţă să care, săptămînal, maşini întregi cu pietre, pe care turiştii le introduceau, cu teama de a nu fi văzuţi, în bagaje, cu impresia că vor duce acasă, pe o măsuţă oarecare, o parte din istoria europeană. Nemţii nu inovau nimic, ei copiau doar modelul grecesc impus pe Acropole. Destul de repede, Germania unificată a observat că, din trecutul roşu al surorii din Est, se pot scoate bani foarte mulţi. Celebra bască a soldatului din RDG a fost multiplicată, pînă la exasperare, în noile fabrici de confecţii, de această dată burgheze şi vîndute în muzeele Berlinului sau, pur şi simplu, pe stradă. Germania a dat tonul, dar procesul de scoatere la tarabă a trecutului nu s-a oprit aici. Curînd lumea est-europeană, fie că privea cu nostalgie sau cu ură faţă de trecut, a plecat în "marea căutare" a simbolurilor pierdute. Foarte repede, operele complete ale lui Marx aruncate, cu dispreţ şi cu teamă (!), la coşul de gunoi al Istoriei, au prins primele rafturi ale buchiniştilor de la Kiev, Moscova sau Budapesta. Vechile steaguri cu secera şi ciocanul, insignele cu liderii comunismului, fularele şi tricourile roşii au fost scoase din beciurile umede, pentru a umple anticariatele şi magazinele de "antichităţi". Rusia este un model aparte. Este singura ţară din Estul Europei care nu s-a sfiit, în nici un moment, de istoria recentă. După căderea Uniunii Sovietice, comerţul cu simboluri ale comunismului a continuat, de cele mai multe ori pe aceeaşi tarabă, cu matriuşcile ori icoanele ortodoxe, din trecutul mai puţin sau mai mult îndepărtat. Comerţul cu simboluri comuniste s-a bazat la Moscova, pe de o parte, pe turiştii care, odată ajunşi în capitala fostului Imperiu Roşu, nu puteau pleca fără ceva care să le amintească de faptul că au călcat pe caldarîmul pe care Lenin instiga masele la revoluţie, în octombrie 1917, dar şi pe o mare parte dintre ruşi, nostalgici ai regimului comunist. Ruşii au descoperit (chiar destul de repede!) că vodca autohtonă se vinde mult mai bine pe pieţele externe, dacă numele ei aminteşte de ororile comunismului. Astfel a apărut Stalinskaia, Leninskaia şi altele. Perspectiva de a scoate bani din ororile trecutului nu a lăsat indiferente nici statele baltice. Ceea ce au adus noi aceste state au fost muzeele-parcuri ale ororilor, în care au strîns zeci, poate chiar sute de statui, reconstituind aproape în întregime panteonul naţional şi universal al comunismului. Ucraina este de asemenea un model special. Am fost la Kiev, la aproximativ un an de la "revoluţia portocalie", cu speranţa că îmi voi putea cumpăra celebrele tricouri cu liderii Iuşcenko şi Timoşenko, despre care vorbea mai toată presa internaţională. În Piaţa Revoluţiei şi în tot centrul capitalei ucrainene nici urmă însă de revoluţia paşnică ce l-a înlăturat de la putere pe comunistul Kucima. În schimb, mai toate magazinele de suveniruri, dar şi tarabele din centrul oraşului erau ticsite cu moacele lui Lenin sau Stalin, mai mult sau mai puţin surîzători. "Simbolurile revoluţiei portocalii s-au vîndut foarte bine imediat după evenimente, dar acum nu le mai cumpără nimeni" - spunea cu năduf unul dintre vînzătorii de suveniruri, ce purta cu mîndrie un fes cu Dynamo Kiev. "În schimb, tot ce ţine de comunism se vinde foarte bine. Toţi străinii care vin la Kiev caută să cumpere fie tricouri, fie bandane ce amintesc de comunism" - îmi spune Sasha, într-o engleză aproximativă. Încerc să-l întreb dacă este mulţumit de banii pe care îi obţine din vînzarea de suveniruri, şi ce se vinde cel mai bine. "Păi, dacă nu ar fi bătrînul Lenin - şi îmi face ştrengar cu ochiul -, acum aş fi murit de foame!" În loc de un tricou cu blonda Timoşenko, mă mulţumesc cu un kaghebist care stă la un birou, încadrat de simboluri comuniste, cu sticla de vodcă pe masă, cu pistolul la îndemînă, dar şi cu veioza tocmai bună de băgat în ochii duşmanilor. La o privire mai atentă, kaghebistul citeşte Playboy, un simbol, de această dată, al lumii capitaliste. Iată că pe bani - ce-i drept, nu foarte mulţi, pe tricou am cheltuit cam 18 RON - se poate rîde de orice, cel puţin dacă "clientul" este mulţumit. Toată această poveste poate fi interpretată şi ca o ironie a istoriei. După ce a fost învins de lumea capitalistă, Estul european încearcă să se răzbune pe Occident. Nu-i mai ameninţăm cu rachete ultrasofisticate, nici măcar cu agenţi secreţi pregătiţi să arunce în aer posturile de radio care emiteau peste Cortina de Fier. De această dată, îi obligăm - şi, culmea, pe banii lor! - să ne cumpere trecutul.