Am vrut să aflăm dacă, dincolo de discuţiile interminabile despre Cioran, dincolo de omagii şi aniversări, cineva chiar îi mai citeşte cărţile. Aşa că i-am întrebat pe cîţiva tineri intelectuali de la noi: „Mai citiţi Cioran? Dacă da, ce? Dacă nu, de ce?“ Răspunsurile lor s-ar putea să vă surprindă.

Cristian GHINEA 

Nu-l mai citesc. Ba chiar îl consider nociv pentru că te predispune la revolte blege în debara, fără relevanţă în afară, şi la metafora care faultează logica. Dacă am trecut prin adolescenţă cu Cioran fără să mă sinucid, consider că merit o pauză de Cioran. Lungă. 

Alexandru MATEI 

Se termina clasa a XII-a şi avea să se termine tot. Nu fuseserăm niciodată împreună, dar n-aveam nici măcar cum să mai sper c-o să fim. N-a vrut să vină la filmul The Doors (l-am văzut de atunci de vreo cinci ori, doar procesul lui Ceauşescu îl depăşeşte la revederi). Am ieşit la o terasă pe strada Republicii, cu prietena ei fidelă, şi eu am băut o bere. O beam încet, sorbeam rar, să nu se mai termine. Şi încercam în acelaşi timp să fac pe binedispusul, să fiu eu, să mă prefac că-mi place berea mai mult decît ea, să nu-mi aţîţ disperarea pitită în mine. Dar s-a terminat. Au plecat şi am luat-o spre casă. Fumam Snagov (sau Record?), vorba vine, nu prea trăgeam în piept, mă apucasem de puţină vreme. Şi da, am fumat trei ţigări în zece minute, chestia aia creştea în mine, era ca să spun aşa un atac de panică, dar n-aveam eu terminologie pe vremea aia cînd, după cum spun, ascultam The Doors. N-aveam stare acasă, nu mă puteam apuca de nimic, şi nici nu mă puteam desprinde de chestia care nu mă lăsa să mă apuc de nimic. Dar aveam spanacul meu, ca Popeye. Cioran. Citeam Cioran din cînd în cînd, din ’90, pe unde apucam, în cărţile cu pagini verzi de la primul Humanitas, ăla fără Coelho. Şi a funcţionat ca un anxiolitic perfect – asta e tot terminologie nouă, cu asta te alegi îmbătrînind, cu terminologie – am citit cîteva pagini şi mi-a trecut. Adică am trecut peste moment, cum Popeye l-a bătut pe Pluto.  

Altădată. Era în 1991 şi mă uitam cu sfinţenie la filmul Exerciţii de admiraţie, cu Cioran şi Ţuţea, dar mie îmi plăcea acolo de Ţuţea. La un moment dat, Cioran, în dialog cu Gabriel Liiceanu, la el în mansardă, zîmbind ştrengăreşte, îşi scoate telefonul, care suna des, din priză. Aici a fost simpatic, dar şi arogant. Mie aşa mi se părea. Noroc că-l citeam deja şi pathosul pe care mi-l inspira nu mai putea fi şters. Asta îmi plăcea la Cioran, că transmitea pathos. Asta voiam de la orice voce, fie ea înscrisă, fie înregistrată. Cioran avea darul ăsta de a mă face să ascult de el, de a mă calma printr-un fel de mişcare pe care o provoca în imaginarul meu, ceva ca un fel de spaţializare în care mă simţeam mai viu, mai liber şi mai departe de tot. Ca şi cum aş fi avut o putere, în sensul în care nu mă mai lăsam posedat de puterile pe care nu le puteam controla. Lectură terapeutică. Şi adevărată, în anii de dinainte de 2000 şi de mizerabilismul noii literaturi, de dinainte de primul meu vot (convenţional, desigur), din preajma primei iubiri romantice şi a primelor beţii mărunte şi fragede, a primelor texte de „filozofie“. Cioran era în România postrevoluţionară ca peştele în apă (asta e o parafrază). Cel puţin pentru mine, care descopeream mările de sub pustiuri.  

Mai citesc Cioran? Da, recent am fost curios să descopăr cum se face de complexul nostru istoric e aşa de mare încît Cioran în tinereţe şi Ceauşescu ajuns la putere prospectează fantasmatic o românitate pe care astăzi o molfăie, ca pe o gumă de mult insipidă, guri oarecum hămesite. Nu ştiu dacă se mai face şi azi, dar uite că s-a făcut. M-aş bucura dacă ar mai funcţiona pe post de psihotrop. Dar cred că e doar pentru copii. 

Teodor TIŢĂ 

Nu. Nu mai citesc Cioran. De altfel, nu pot spune că l-am citit vreodată cu adevărat. Metodic, atent şi cu rigoarea aceea vecină cu un act ritualic folosită îndeobşte cînd e vorba de autori-cult, autori o-bli-ga-to-rii. 

Sînt parte a generaţiei care a crescut odată cu renaşterea românească a lui Cioran şi, pînă la un punct, prezenţa lui a fost firească. Apoi, revelaţiile altora, ieşite din excesul de admiraţie şi din discursul semi-oficial omagial şi osificat, au început să devină supărătoare. Nu am reuşit să înţeleg niciodată de ce nimeni nu vede umorul din scrierile lui E.M. Însă asta ţinea mai degrabă de felul în care mă raportam eu la ceea ce citeam. În plan mai larg, tratamentul hagiografic la care asistam mi s-a părut tot timpul ironic şi un pic nedrept. 

Aşa că l-am abandonat pe Cioran o vreme, nu m-am mai gîndit la el deloc. Nu a mai existat pentru mine din momentul în care, după ce am urmărit o discuţie la televizor, mi-a trecut prin cap că ar fi nevoie de un număr al Dilemei vechi care să îi aplice, din considerente sanitare şi din iubire, acelaşi tratament brutal aplicat (involuntar, tind să cred şi acum) poetului naţional. Să îi prindă fantoma de umeri şi să o zguduie zdravăn pentru a-i salva amintirea de sanctificare în religia egoist-contemporană a lui „avem-nevoie-de-valori-avem-nevoie-de-confirmare“. Ulterior, revenirea aproape violentă a discuţiilor despre umbrele din biografia autorului mi l-au apropiat din nou. Am început să îl citesc iarăşi, la fel de ne-metodic, încercînd să îi ghicesc şi gîndurile nescrise, încercînd să pricep. 

Am rămas doar cu o convingere împotriva căreia nu reuşesc niciodată să găsesc suficiente contraargumente: stilul salvează omul. Precizia nefirească a metaforei, falsa luciditate dusă la rang de artă şi cabotinismul pe care nu puteam niciodată să mă supăr mi s-au părut din nou fermecătoare dincolo de orice pată biografică. 

Nu îl mai citesc pe Cioran, dar mă surprind uneori citîndu-l aproape involuntar. Nu îl citesc, dar îl recunosc, îi văd consecinţele operei plagiate în spirit de cîte un Houellebecq sau cine ştie ce alt contemporan căruia, la fel ca şi lui Cioran, nu i se recunoaşte meritul de a avea teribil de mult umor. 

P.S. Tocmai mi-am dat seama că, din motive de spaţiu probabil, am omis un cuvînt în rîndurile de mai sus. Fascism. Aplicaţi-i dvs. un verb. Eu nu mai am loc. 

Răzvan ŢUPA 

Eu şi Cioran am avut o relaţie destul de complicată, iar unele lucruri, după cum veţi vedea, nu s-au rezolvat nici acum.  

Mai întîi ne-am evitat. Cum Cioran era viu şi dat în documentare în perioada în care eu eram în liceu, era normal să fiu destul de reticent faţă de entuziasmul cu care era citit atunci în România. Aşa că m-am abţinut cît am putut. Apoi, dintr-un snobism pe care nu mi l-am mai recunoscut în alte situaţii, am citit metodic de la Pe culmile disperării pînă la Ispita de a exista şi, cum spuneam, vina a fost a mea. Mă bucuram foarte tare de Teatrul cruzimii şi alte exotisme pe care le descopeream atunci, astfel că nu aveam nici un chef să fiu empatic cu întorsăturile de stil şi florile de limbaj de care mă împiedicam pînă şi la cele mai simple fraze din Cioran. Pe-atunci, voiam să fiu fotbalist. Iar pe vremea aia, nu mergea cu Dostoievski, cum a mers mai tîrziu. În cazul meu, cînd am citit Demonii am ştiut că am de alergat în altă parte. Cînd cu Cioran, încă nu citisem nimic din F.M., aşa că mă mişcam cum puteam în Amplitude Modulation. 

Trebuie să recunosc, am avut şi noi, adică eu şi Cioran, momentele noastre frumoase. Prin 1994, la un an după ce terminasem liceul, am căutat să citesc Exerciţii de admiraţie şi am găsit-o undeva într-o bibliotecă publică, puţin mai jos de Eroilor. Saint-John Perse, Beckett, B. Fundoianu abia începuseră să îmi schimbe viaţa, aşa că voiam să văd cum te lauzi cu astea. De fapt, este singurul volum din Cioran la care m-am mai întors.  

Deunăzi am găsit un blog unde erau prezentaţi 30 de scriitori pe care „nu-i citeşte nimeni, şi ar trebui“. Printre ei era şi Cioran. Mi se pare totuşi că era blogul unui american, pentru că prin Europa nu prea am cunoscut pe nimeni care să nu-l fi citit. La noi, subiectul Cioran se cam termină la „da, toată lumea a citit Cioran în adolescenţă“.  

Constantin VICĂ 

Ultima dată am citit Cioran ca să-mi amintesc de colega mea de bancă din liceu, de care mi-era dor, şi ca să mă cert cu un tip deştept pe Facebook. Tipul afirma că Cioran nu e filozof sau dacă e, e foarte prost, că e incoerent, inconsistent, inutil şi în plus ia minţile oamenilor. În mare, sînt de acord, i-am zis, dar Cioran poate fi şi un joc vesel de societate, are rolul lui în stima de sine a românului, a fost un adevărat anarhist (ar juca şi acum fotbal cu craniile celor care i-au dus sfintele moaşte scrise în Academie) etc. Chiar dacă s-a schimbat la faţă de cîteva ori (e totuşi o artă balcanică minunată), Cioran a rămas fidel unui mod pasional de a scrie. Din pasiunea aceasta încerc să învăţ ceva, nu ştiu ce. De aceea rar, foarte rar, deschid cîte-o pagină la întîmplare şi rîd cu poftă. 

anchetă realizată de Luiza VASILIU