Domnule Ion Iovan, care e fotografia din tinerețe care vă reprezintă cel mai bine? Ce fel de adolescent ați fost și cum era lumea în care ați trecut prin experiențele acestei vîrste?

Vă mărturisesc că îmi repugnă confesiunile. Fotografie june? N-am nici una. Era vremea camerelor obscure, nu a imaginii la purtător, ca acum. Îmi închipui poza unui uscățiv brunet, cu ochii scăpărînd, zăbovind în arșița urbei sale. Zăbovind, așteptînd. Cred că se plăcea, după aerul pedant pe care-l radiază. Dar să vorbim mai bine de urbe. Ce autor nu speculează nimbul locului său de baștină, oriunde ar fi acela? Ei bine, eu n-am nostalgia meleagului natal, un așezămînt oarecare pe sfoara de pavaj dintre reședința de județ și Capitală. Un tîrguleț alipit pîrîului Potop, din malul căruia se ițea casa părintească, pe malul drept. Nu e chiar o zeflemea, ocină mînăstirească pe la 1500, a fost cîndva Parisul isprăvniciei de Vlașca, avînd pe stemă un scut bleu cu trei turnuri. Dar au venit peste el ciumele, turcii, incendiile. La capătul unei istorii de asfințire, m-am ales și eu cu un suvenir: o biblică inundație a pîrîului pomenit care ne-a alungat pe toți în amonte, după toiul nopții. Văd curgerea nămoloasă a Potopului vîjîindu-mi dincolo de brîu, cu mare prăpăd de sălcii. Azi are numai cîțiva centimetri – molcomi, puși pe uscăciune. Ce s-a întîmplat cu bietul meu pîrîu, de-a rămas doar firișor pe fundul albiei? Trecînd în fugă prin noua urbe, n-am avut niciodată aplecarea de a poposi la locul faptei. Cu toate că întreaga adolescență, tinerețe am fost priponit acolo, măcar în vacanțele de vară sau în permisiile de-un fel sau altul. Cum era lumea? La început, o crescătorie. Gimnaziul local devenise școală zootehnică, anexă la ferma statului. Asudam ore lungi prin mizerabilele cocine și îngrădituri. Am evadat cu greu din anii ʼ50, din vremea aceea. Dar, să fiu drept, copilăria propriu-zisă a avut părțile ei, vorba lui Pirgu. Cu puțin noroc, aș fi prins în școală profesoratul eminenților Cioculescu, Streinu și Ilovici. Tripleta preda ziua beletristică, iar noaptea lua un al patrulea la masa de poker dintre negustorașii locali, numai buni de jecmănit. Nu puține din loazele lor primeau la tablă usturătoare nuiele peste buricele degetelor. Eu n-am avut ocazia atingerii cu nuielușa magică.

Cînd v-ați dat seama că vă doriți să scrieți, să deveniți scriitor? Dacă ar fi să alegeți o experiență, niște întîlniri revelatorii pentru cel care ați devenit mai tîrziu, care ar fi?

Evadarea de care vorbeam a fost la capătul de sus al șoselei naționale, în sălile de clasă ale liceului piteștean. Acolo am devenit coleg cu Cezar Baltag, ambii în grațiile belferului de română, un divin ratat. Îndrumările lui literare au fost neprețuite. Cezar era preferatul, de la început a ars cu tot sufletul în poezie. Eu am mers ca prozatorul, mai mocnit. De fapt visam să fiu judecător, o aiureală venită din lecturi. N-aveam nici o șansă – nașul meu, comerciant, fusese expus ca exploatator în mijlocul Străzii Mari, cu pancartă de gît. Pînă la urmă, prin înșelăciune, am obținut îngăduința de a învăța știința dreptului buchisind singur, în afara frecventării cursurilor. Dar pentru a susține examenele trebuia să am o slujbă anume. Astfel am devenit arhivar pe Dealul Arsenalului, în incinta Mînăstirii Mihai Vodă, o anexă a Arhivelor Naționale. Aș insista pe acest răstimp, pe anii de început ai tinereții ca adolescență tardivă. Au fost cei în care am citit literatură cît pentru o viață. Treceam dimineața printre inși ciudat de tăcuţi care coborau spre Schitu Măgureanu și urcam dincolo de Splai, pe linia tramvaiului. Înainte de a coti spre mînăstire, mă opream lîngă latura de jos a Arhivelor, un crîmpei de cetate fără detalii, în avanpostul chiliilor călugărești. Escaladam mai departe pe un traseu șerpuit – strada Minotaurului, Ecoului, Meteorilor... Pe Arionoaiei aveam loc de popas, sub un zid pricăjit pe care vița sălbatică, toamna, șiroia cu bulboane mov. Era plăcut să faci drumul pînă sus, spre Uranus. Aici respirai afară din malignul București, răsuflai parcă într-o adormită așezare chezaro-crăiască. Caldarîmul șters pe ulițele în clină te fermeca. Peste întreg cartierul căţărat sub buza Arsenalului se întindea o tăcere aburoasă, o nemişcare străveche, înghiţind în spatele gardurilor razele soarelui ce apăreau ici-colo. Dîmbovița abia se vedea, mai degrabă închipuita-i albie marca o mişcare în marginea peisajului, destul de departe, după cocoaşele de muțenie ale bisericilor Postăvari, Spira Veche şi Izvorul Tămăduirii. Ajuns la slujbă, îmi luam lungi pauze sub melcul Sfîntului Antim, locul meu preferat de lectură. Între două capitole, ridicam ochii și supravegheam de sus căsuțele ce se repezeau să apuce mînăstirea de grumaz, caldarîmul scîlciat de cărucioarele mînate spre gîrla bucureșteană. Ce-mi plăcea acolo? Nesfîrșita lectură, desigur, dar și toropeala locului. Zăbovirea, aşteptarea. Viața era în cărțile pe care le devoram. Trezirea pe la mijlocul anilor ʼ60 n-a fost prea agreabilă, trebuia să mă întorc, obligatoriu, la domiciliul stabil, în urbea natală. Capitala era doar pentru născuții și aleșii ei. Dar eu nu voiam să mă despart de boema bucureșteană, așa că mi-am găsit un loc de muncă în prospecțiuni montane, care-mi lăsa toamna-iarna pentru cenacluri, redacții și rendez-vous-uri literare. Din acele veri de pură tinerețe și hălăduială s-a ivit eseul meu romanesc Impromptu. În rest, prin lumea artistică a Bucureștiului, care pierdea implacabil ultimii scriitori de cafenea, ultimii „interbelici”. Cumva, discreția, decența, eleganța dispăreau din naturelul condeierilor care afumau localul Casei Monteoru din Calea Victoriei. Acolo mi-am aflat totuși prietenii de-o viață, poeți dintre cei mai grozavi, atunci și în amintire. Trecînd mai departe, cînd venea peste noi deceniul ʼ70, m-a cam părăsit poezia, după două volumașe de versuri. Asaltat de răsuflarea cetățenilor epocii de aur, năpădit de micile lor intrigi, de foiala simulărilor şi suspiciunilor, am plonjat în cotidian, am compus Comisia specială. Apoi alte două proze, în mod diferit încrîncenate. Abia după rebeliunea tinerilor din decembrie m-am destins, am întocmit Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale.

V-ați ocupat îndeaproape, ficțional, de acest personaj pentru care tinerețea a părut o stare permanentă și perpetuă. Ce a însemnat această apropiere?

Tinerețea ar trebui să fie, pentru tot omul înțelept, o stare permanentă și perpetuă. Mi-e greu să mai adaug ceva legat de ilustrul bastard Caragiale, veșnic june, neferice, după trei titluri cu el, ultimul fiind MJC de la Polirom. Mateiu înseamnă o bună bucată de Românie. Politică şi literară. Dar și vocea rebelă din spatele poveștii banale. „Style!“, proclama el, gîndindu-se atît la scriitură, cît și la el însuși, ca ființă. Cu morga dandy-ului și fibră reacționară, a riscat să se piardă ca autor, compunînd aproape în disprețul cititorului comun. Nu s-a gîndit nicidecum să dea satisfacție publicului, consumatorilor de tiraj mare, o speță detestabilă. Cum vă spuneam și cu un alt prilej, nu țin jurnal propriu – mă simt mai bine, ca scriitor, în pielea altuia. Pînă la urmă, privind deşertul actual de stil, decență şi eleganţă, am ajuns să-mi preţuiesc epiderma împrumutată, cu patina ei conservatoare cu tot.

Dacă i-ați scrie tînărului Ion Iovan o scrisoare, ce i-ați spune?

Poate l-aș îndemna nu atît spre Mateiu Caragiale, cît spre Urmuz. Mă gîndesc uneori că doar păgînii scrisului, dedați la pagini bizare, pot înfrunta cu adevărat un text. Nu dreptcredincioșii bibliotecii, autorii care oficiază adăugînd povești la povești. Și, mai ales, punîndu-și zilnic poza și numele în gura tîrgului – cu nesfîrșit sîrg, cu obstinație.

Ce vă era greu să vă imaginați cînd erați tînăr și s-a întîmplat? Cît de schimbată e lumea? Dar tinerii ei?

Nu-mi imaginam că s-ar putea schimba orînduirea, că am putea trăi sfîrșitul Epocii. Ca mai toți cei din jurul meu, politică făceam fără să știm. Terminasem cu un an înainte romanul unui artizan placid, care străbătea un București placid. N-a trecut de cenzură, abia după ʼ90 a ajuns în tipografie, cu referatul de respingere pe ultima copertă, extras de redactorul Mircea Ciobanu din dosar. Citez: „Rămîn încă multe de spus despre titlul de față, însă concluziile se impun de la sine: un tablou conținînd meditație atît de gravă și absolutizantă asupra existenței contemporane poate rezista confruntării cu literatura actuală, în care oamenii sînt prezentați, și pe bună dreptate, ca adevărați eroi ai timpului nostru? Nu va stîrni publicarea cărții o avalanșă de reproșuri, desigur îndreptățite, referitoare la denaturarea adevărului asupra vieții pe care o ducem? Considerăm că da – și, în această formă, nu are șanse de apariție”. Romanul incriminat se intitula Ultima iarnă. Și chiar a fost ultima. Cît de schimbată e lumea? Categoric, mult, esențial, mai ales tinerimea. Numai că noile generații n-au cum să interiorizeze obsesiile celei de-a doua jumătăți a veacului trecut, oricît ar încerca să și le imagineze din cărți.

a consemnat Ana Maria SANDU