M-am născut la începutul anilor ’70. Am crescut, apoi am devenit adolescentă în cei mai terni și mai săraci ani ai regimului Ceaușescu. Poate că nu toți cei din generația mea au experimentat același mix de frustrare și așteptare despre care pot eu să spun acum că e cea mai pregnantă amintire de tinerețe, dar, cu siguranță, toți au crescut cu predici părintești despre prudență și răbdare. „Cu răbdarea treci marea” era zicala favorită a mamei mele, repetată în chip de mantră ori de cîte ori i se părea că visurile adolescentine mi se înaripau peste măsură. În timp, așa cum se întîmplă cu virtuțile mult prea des invocate, aversiunea față de răbdare mi-a devenit atît de mare încît era suficient doar să aud pe cineva rostind cuvîntul ca să mă simt cuprinsă de cea mai furibundă nerăbdare. În mintea mea, răbdarea a fost multă vreme pur și simplu sinonimă cu a nu îndrăzni, a amîna la nesfîrșit să-ți trăiești viața. Cu inocența copilăriei, nici nu-mi doream, de fapt, să trec marea, ci doar să mă arunc în ea, convinsă că ăsta era singurul gest important. Restul avea să vină de la sine.

Pe la vreo doisprezece ani, citind dintr-o istorie a Revoluției Franceze, m-am pomenit invidiindu-i pe oamenii care îi fuseseră contemporani. Mă consideram o ghinionistă, fiindcă, iată, unii au avut parte, în răstimpul vieții lor, de atîtea lucruri pasionante, în vreme ce eu păream condamnată să trăiesc într-o buclă obscură a timpului, în care nu se întîmpla chiar nimic în afara ternei realități de fiecare zi a unui regim comunist ce amenința să dureze mult mai mult decît viața mea. Înarmată cu astfel de referințe istorice, cînd am ajuns cu lecturile la Moromeții lui Marin Preda, fraza de început a romanului – „În Cîmpia Dunării, cu cîțiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfîrșită răbdare...” – mi-a evocat exact ceea ce eram deja pregătită să îmi evoce: o lume cenușie, închisă, care se plictisea în rutina ei și din care unii, mai ales dintre cei tineri, visau să se salveze, așa cum visam și eu să mă salvez din lumea mea. Cu satisfacție și o doză bună de aroganță, am crezut că înțelegeam foarte bine ce dorise să ne transmită autorul. Peste ultima frază din primul volum al Moromeților, devenită între timp mult mai faimoasă – aceea cu timpul care, în cele din urmă, n-a mai avut răbdare – am trecut fără emoții, deși, acum îmi dau seama, ar fi trebuit să îmi dea cel puțin la fel de mult de gîndit.

Și chiar mi-a dat, dar abia peste încă cinci ani, cînd am ajuns să trăiesc eu însămi un fel de revoluție și să experimentez pe propria-mi piele diversele feluri în care se poate schimba o lume. Unele mi-au plăcut – dintre toate evenimentele cu care s-a nimerit să fiu contemporană, puține m-au făcut să mă simt atît de euforic fericită ca momentul zero al Revoluției din 1989 –, altele, mult mai multe, nu mi-au plăcut însă deloc. Iar sentimentul de timp care te fugărește a ajuns să mi se întoarcă împotrivă ca un bumerang. Și din nou am avut ocazia să mă gîndesc la timp, la răbdările și nerăbdările lui, după ce am devenit studentă la Istorie. Atunci am început să mă întreb dacă nu cumva asta era, în fond, însăși esența istoriei, o succesiune de răbdări și nerăbdări ale timpului, pe care noi, oamenii, nici măcar nu sîntem în stare să o înțelegem pe deplin. Totuși, de ce e timpul, această ființă șerpuitoare, cînd răbdător, cînd nerăbdător și mai ales de ce devine el, pe măsură ce îmbătrînește, tot mai nerăbdător, în vreme ce noi, oamenii, dimpotrivă, cu cît îmbătrînim, cu atît ne „răbdurim” mai mult? Cine greșește aici: oamenii sau timpul?

La aceste întrebări, nu facultatea avea să-mi dea vreun răspuns, ci locul în care – paradoxal pe undeva, dacă pun la socoteală relația mea mai degrabă țîfnoasă cu răbdarea – am ajuns să lucrez după facultate: într-o arhivă. Cel mai vehiculat loc comun despre o arhivă este acela că ar fi un fel de cimitir al timpului. Timpul, însă, nu moare niciodată cu adevărat, ba mai mult, are chiar prostul obicei să se reactiveze exact atunci cînd oamenii îl credeau definitiv trecut. Mereu sub alte forme, e adevărat, dar niciodată modificat în substanță. E o realitate pe care n-ai cum să n-o înțelegi dacă îți petreci o bucată de vreme într-o arhivă. De aceea, astăzi înclin să cred că nu există cimitire ale timpului, ci, mai degrabă, sanatorii, spa ale timpului, locuri în care timpul se retrage din cînd în cînd, atît cît îi îngăduie oamenii. La rigoare, poți privi o arhivă exact așa, ca locul în care timpul vine să se odihnească puțin, să-și tragă sufletul înainte de a o lua din nou de la capăt, în jocul omenesc de-a răbdarea-nerăbdarea.  

Toate numele, cartea lui José Saramago – poate nu cea mai citită din multele pe care le-a scris, dar, cu siguranță, favorita arhiviștilor din lumea întreagă –, spune povestea unui funcționar al unei simbolice Arhive Generale, un bătrînel excentric și fixist, care se hotărăște să afle cît mai multe amănunte din viața unei femei oarecare, plecînd de la o simplă fișă de stare civilă. Unii au vrut să vadă în această poveste o reinterpretare modernă a labirintului lui Tezeu, o parabolă a amintirii (pentru om, singurul mod de a se salva din moarte), eu, însă, o invoc aici ca pe un argument al răbdării timpului. Domnul José, arhivistul obsedat de istoria femeii necunoscute, e un om ca mine, plictisit să trăiască într-o buclă în care răbdarea timpului frizează indiferența, cel mai jignitor dintre non-sentimente. Hotărît să-l înfrunte, pornește la a zgîndări ceea ce pare mort definitiv. Ce află pînă la urmă, pe drumul care îl conduce către cimitirul denumit – ce surpriză! –  „Toate numele”, e iarăși o chestiune de interpretare, dar, pe fond, învățătura cea din urmă a domnului José e singura importantă în relația omului cu timpul: timpul are întotdeauna răbdare. Ne poartă încoace și încolo, ne amăgește, ne fugărește, ne plictisește, ne ignoră, ne adoarme vigilența, uneori adoarme el însuși, însă putem fi siguri că el, timpul, nu duce lipsă de timp și, în consecință, nici de răbdare. Doar nouă, oamenilor, ni se întîmplă cînd și cînd să simțim că am intrat în criză de timp. Atunci devenim nerăbdători. Chestie de perspectivă...

Alina Pavelescu e arhivistă și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată este Sindromul Stavroghin, Humanitas, 2019.

Foto: flickr