Pînă unde se poate profita de ocazii fără a deveni oportunist? Care sînt limitele flexibilităţii dincolo de care se pierd principiile? De unde şi de ce cîştigul unora începe să-i deranjeze pe alţii? Unde se termină politeţea şi de unde începe servilismul? Care sînt gradele acceptabile între prostituţie şi fanatism? Obedienţa bate consecvenţa? E toleranţa vinovată de preferat intransigenţei prosteşti? Cînd caracterul se confundă cu incapacitatea de a evolua? Mai bine oportunist decît comunist sau invers? Cînd e schimbare, cînd e trădare? Zici ca ei şi faci ca tine (culmea e că unii fac invers)? Răspunsurile la asemenea întrebări sînt totdeauna complicate şi trebuie luate în calcul conjuncturi şi nuanţe care uneori pot fi esenţiale. Înainte de Revoluţie oportunismul avea, în mare, o singură direcţie posibilă: aceea de a te pune bine cu regimul, ceea ce mulţi intelectuali au şi făcut. Dar nu numai ei, ci şi oameni de toate categoriile au învăţat să supravieţuiască în condiţiile unei stăpîniri ostile al cărei sfîrşit nu se întrevedea. Au făcut compromisuri mai mari sau mai mici, mai mult sau mai puţin justificate. Cu timpul, o bună parte dintre ei şi-au pierdut chiar reperele iar întrebări precum cele pomenite mai sus şi-au pierdut, pur şi simplu, înţelesul. După Revoluţie, experienţa de supravieţuire căpătată în comunism a folosit poate individual şi pe anumite perioade scurte de timp. Dar a creat false modele (de "descurcăreţi") şi mentalităţi păguboase care, la nivelul întregii societăţi, par să fi funcţionat ca o frînă uriaşă în calea oricărui proces de modernizare. Oportunităţi reale au trecut neobservate din cauza micilor afaceri de moment care nu puteau fi ratate. (A. M.)