Stela Giurgeanu: Ce ziceţi de tema Bienalei de Arhitectură de anul acesta: "Oraşe, arhitectură şi societate"? Oraşele se schimbă, invariabil şi mentalitatea. E o legătură, găsiţi, între mentalitate şi arhitectură?Alex. Leo Şerban: Evident. Aş zice, chiar, că arhitectura este partea cea mai vizibilă (întrucît materială şi publică) a mentalităţii! Felul în care construim ne defineşte într-o măsură mult mai mare decît ne imaginăm... De aceea, cred că tema a fost foarte fericit aleasă; dacă există ceva simplu şi imediat de spus despre arhitectură - ceva care să nu ţină de jargon sau cine ştie ce "filozofie" -, acel lucru cred că este: arhitectura sculpteaza în piatră aerul timpului... Marius Chivu: Adevărat, numai că nu ştiu în ce măsură mă simt eu reprezentat de arhitecţii care tot ce construiesc seamănă a Mall. Cred că întotdeauna există un decalaj, dacă nu chiar o ruptură între arhitectură şi locuitorii oraşului. De aceea, proiectul românesc prezentat la Veneţia mi s-a părut foarte util. S.G. : Ce crezi, Leo, cum ar vedea un străin schimbările unui Bucureşti văzut de trei ori pe an? a.l.ş. : Păi, nu cred că le-ar vedea! Pentru că eu zic că îţi trebuie o mare distanţă în timp ca să percepi schimbările. Nu cred că îţi poţi da seama de dinamica unui oraş decît dacă îl vizitezi rar. Eu, de pildă, am fost de trei ori la Londra (prima oară în ’91, a doua în ’98 şi a treia în 2001) şi tot nu mi-am dat seama cum s-a schimbat în toţi aceşti ani... Ah, OK, mai vezi cîte o Roată ivită lîngă Big Ben, cîte o uzină de electricitate reconvertită în Tate Modern, un nou pod foarte cool chiar în dreptul lui... Dar nu poţi sesiza modificări ale "pattern"-ului de ansamblu, pentru că (este o părere de nespecialist!) eu cred că epoca transformărilor radicale - cum este Parisul "croit" de baronul Haussman - a apus şi că, astăzi, nu poţi decît "cîrpi", pe ici-pe colo. Excepţii există, dar - de pildă - Brasilia construită de Niemeyer se pare că este o capitală disfuncţională şi tristă, Beijingul se dezvoltă uriaş, dar urît totodată, singurul care poate fi un model de amalgam vechi-nou (un "nou" super-spectaculos, care eclipsează vechiul rămas ca o butaforie...) fiind Shanghaiul. De aceea sînt bune astfel de expoziţii: ele adună laolaltă mărturii ale unui oraş - fotografii, machete etc. - şi ţi le pun în faţa ochilor: schimbările devin evidente. La Roma se întîmplă acelaşi fenomen (spun Roma pentru că este, alături de Paris, oraşul pe care l-am vizitat cel mai asiduu în ultimii 10 ani, în ritmul de cel puţin o dată pe an): nu mi-aş fi dat seama ce s-a schimbat în el fără să fi văzut expoziţia din cadrul Bienalei! Cel mai mult mi-au plăcut acele puncte fotosensibile în care se marca aglomeraţia de telefoane mobile în funcţie de ore şi de cartiere... S.G. : Cu alte cuvinte, se schimbă, dar se schimbă încet? a.l.ş. : Nu neapărat: poate că se schimbă şi repede, dar aceste schimbări nu sînt perceptibile... pentru că sîntem obişnuiţi cu un "contur" al oraşelor, şi acela se schimbă încet. M.C. : Pe mine trei lucruri m-au surprins în mod deosebit la Londra, unde am fost vara aceasta. 1) Felul armonios, deloc conflictual, în care Londra tradiţională, monarhică, cea a ceaiului de la ora 5 se îmbină cu Londra modernă a zgîrie-norilor, a podurilor futuriste peste Tamisa, a cluburilor posh din Soho. Pe aceeaşi stradă există un teatru unde se joacă unul din cele 30 de musical-uri ale momentului, un pub unde poţi viziona meciuri din Premier league, un club unde cîntă Franz Ferdinand şi mai încolo e British Museum... 2) Transportul în comun care este i-m-p-e-c-a-b-i-l: cu staţii de metrou aproape la fiecare colţ de stradă, cu autobuze etajate, încăpătoare şi curate (pe Oxford Street au acces numai autobuzele şi taxiurile)... 3) Aerul curat datorat, fireşte, şi ploii, dar Londra este, pe sfert, parc. Sînt atîţia copaci pe marginea străzilor şi atîtea spaţii verzi, încît ai impresia că eşti într-o staţiune. Parcul Kensinghton este, practic, o pădure în mijlocul Londrei.. S.G. : Pînă la urmă, Bienala de Arhitectură despre asta e: acumularea tendinţelor arhitecturale internaţionale într-un singur spaţiu? a.l.ş. : Exact, şi mi s-a părut foarte util să poţi "pipăi", aproape, aceste tendinţe! Poate că - paradoxal - nu văzul e simţul cel mai potrivit pentru observarea lor! Mai degrabă auzul? sau chiar mirosul? M.C. : Acumularea tendinţelor, dar, mai ales, armonizarea lor. S.G. : Că tot aminteşti, Marius, de îmbinarea tradiţiei cu modernitatea... acelaşi lucru se întîmplă, cred, şi în Viena, un oraş, de multe ori "blamat" pentru "răceala" lui. La expoziţia pe care au avut-o la Bienală, Stadt = Form Raum Netz, austriecii au venit cu o serie de propuneri deosebit de îndrăzneţe pentru spaţiul lor urbanistic; printre altele, casa rucsac... o casă veche, plămădită după toate canoanele arhitecturii austriece "purta", ca un rucsac, o excrescenţă, un cub de sticlă şi metal. Cum vi se pare, pînă la urmă, îmbinarea dintre modern (poate chiar suprarealist) cu linia tradiţional-conservatoare? E necesară ritmului în care oraşele se supraaglomerează sau este doar un moft? a.l.ş. : Mie îmi place foarte mult să văd arhitectură tradiţională flancată de imobile foarte moderne! S.G. : Nu îi ştirbeşte farmecul? a.l.ş. : Eu zic că nu, dimpotrivă: îl pune în valoare! M.C. : Vă dau un exemplu impresionant chiar de la Bienală: tunelul de sticlă suspendat care traversează Varşovia. Îndeajuns de larg încît să circule prin el şi biciclişti şi să preia, practic, traficul pietonal, dar gîndit şi ca un fel de traseu turistic care să-ţi arate Varşovia istorică de la semiînălţime. a.l.ş. : ...sau (vezi hotelul Novotel, recent ridicat pe locul fostului Teatru Naţional de pe Victoriei): intrarea în hotel imită intrarea în vechiul teatru... S.G. : Mie nu îmi place!! Dar absolut deloc! a.l.ş. : Pe mine nu mă deranjează - adică e, totuşi, un omagiu adus vechiului, nu? Dacă nu acceptăm nici "citatele", nici clădirile foarte moderne, ce ne mai rămîne?! M.C. : Calea Victoriei a devenit un spaţiu arhitectural aproape experimental: "Ţeapa lui Ghilduş", clădirea Ordinului arhitecţilor, noul "palat" al telefoanelor, Novotelul, noua aripă a Hotelului Majestic.... S.G. : În primul rînd nu îmi place intrarea care parcă e de ipsos... ca o statuetă ieftină din piaţă... a.l.ş. : Eh, aici mai e de lucrat. Nu prea ai cum să dai senzaţia de vechime, de patină... tot artificiu e, chiar cînd reuşeşti! M.C. : Mă tem că Bucureştiul va aduna toate tendinţele posibile, dar nu le va da nici o coerenţă. Fireşte, vor spune unii că tocmai lipsa de coerenţă dă coerenţă... S.G. : Pînă la urmă, îmbinările astea sînt cauzate migraţiei care are loc la nivelul oraşelor? a.l.ş. : La Londra (că tot fuse Marius recent acolo), National Gallery e compus din aripa veche, neoclasică (deci, la origine, tot o imitaţie!) şi aripa nouă, Sainsbury - care, dacă nu mă-nşel, este opera unui mare arhitect contemporan, Venturi; ei bine, această prelungire a muzeului/galeriei cu o aripă nouă era nu doar perfect justificată, dar - după mine - pare prelungirea firească a neoclasicului anterior... Ce vreau să spun este că, de fapt, totul este o "prelungire" - în arhitectură! M.C. : Numai că la noi nu e o prelungire, ci o intercalare. a.l.ş. : Revenind la Bienală, ce pavilioane ne-au plăcut cel mai mult? M.C. : Eu am o clasificare personală a pavilioanelor: cel mai mistic - Uruguay, cel mai kitsch - Ungaria, cel mai politic - Venezuela, cel mai abstract - Olanda, cel mai morbid (un zgîrie-nori al cavourilor construit în stil H.R. Giger şi intitulat "Utima casă") - Coreea, cel mai banal - Franţa, cel mai estival - Grecia, cel mai seren - Belgia, cel mai luxos - Spania, cel mai tradiţional - Japonia, cel mai pragmatic - SUA, cel mai corect-politic - Danemarca, cel mai din topor - Rusia, cel mai butaforic - Germania, cel mai industrial - Veneţia, cel mai techno - Austria, cel mai eterogen - Italia... S.G. : Mie mi-a plăcut pavilionul Israelului. a.l.ş. : De ce??? S.G. : Nu ştiu dacă "plăcut" e cel mai potrivit cuvînt... cred că "impresionat" ar fi mai bun; în plus urmăreşte foarte bine tema Bienalei, mentalitatea omului, mentalitatea unei societăţi reflectată în arhitectură. Vedeai clar trauma războiului, întregul pavilion fiind calat pe clădirile comemorative. a.l.ş. : Da, cred că era interesant, din păcate eu n-am intrat la israelieni... Cel mai mult am stat la britanici, că era interactiv. S.G. : Da, aia a fost o chestie deşteaptă, dar şi pavilionul nostru a avut partea interactivă: Jocul. a.l.ş. : Ăla ar fi al doilea care mi-a plăcut (şi nu o spun din patriotism, că nu sînt!) M.C. : Pavilionul nostru era, ca interactivitate, peste cel englez. a.l.ş. : Asta e clar. S.G. : Era, cred, era mai bine gîndit; adică avea o miză socială puternică. a.l.ş. : Aveai nevoie totuşi de "ghidajul" celor din pavilion, dar avea cam de toate cît să-nţelegi, cît de cît, cum stă treaba cu Bucureştiul. M.C. : Dar nu doar cu Bucureştiul, ci mai ales cu ce anume vrei tu, ca cetăţean, să fie oraşul în care locuieşti. S.G. : Care a fost pavilionul cel mai nasol? a.l.ş. : Pentru mine, ăla unguresc! N-avea ce să caute la Bienala de arhitectură! M.C. : Pe ce te bazezi? a.l.ş. : Păi, era mai degrabă un pavilion pentru Bienala de artă contemporană... M.C. : Ungurii spuneau ca pînă la arhitectură, trebuie să ne preocupe obiectele, de la ele începe influenţa. Aşa că standul lor era o instalaţie cu obiecte made in China, căci de acolo ne vin hainele şi gadgeturile. "De ce e China peste tot?", aşa se numea standul lor. S.G. : Pe mine m-a lăsat fără nici un fel de... remarcă pavilionul Elveţiei a.l.ş. : Aşa e Elveţia: aseptică. M.C. : Dacă ei n-au probleme, ce să facă, săracii!? S.G. : Măi, eu nu l-am înţeles... o sală mare plină cu un fel de hărţi. Şi atît... La capitolul "ingeniozitate", mi-au plăcut foarte mult ruşii, al căror pavilion, cu excepţia vitrinei cu castronaşe cu lapte şi cu excremente alături (pe care nu am înţeles-o), prezentau o machetă de bloc pe ferestrele căruia vedeai scene de viaţă... adică blocul este mai mult decît un spaţiu locuibil, un spaţiu vital în care se desfăşoară destine, drame, viaţa în cele mai intime aspecte... trăire, nu doar simplă vieţuire. M.C. : Dar pavilionul SUA!? Mie mi s-a părut de-a dreptul impresionant. Toate proiectele pentru reconstrucţia New Orleans-ului şi ideea caselor plutitoare, în caz de uragan, mie toate astea mi se par că răspund celor mai importante provocări ale viitorului: cele climatice. Asta că tot s-au trezit americanii cu o furtună de zăpadă acum, în octombrie. a.l.ş. : Da, pavilionul SUA m-a convins, era şi foarte "afectiv", nu ştiu cum să spun... se inspira dintr-o tragedie recentă şi reală. S.G. : Plin de modestie şi seriozitate... M.C. : Şi tehnic, şi fantezist, şi emoţional. a.l.ş. : Da, emoţional, ăsta-i cuvîntul, era simplu şi deştept. S.G. : La polul opus al modestiei... ce spuneţi de Spania? a.l.ş. : La Spania am admirat monitoarele. S.G. : Proiectul era destul de elitist... Spuneau ceva de genul: noi sîntem oricum cei mai tari, aveam cea mai faină arhitectură, deci nu mai trebuie sa vă convingem de nimic. Veniţi doar să ne ascultaţi povestind de oraş... M.C. : Spania a cheltuit jumătate de milion de euro pentru acel stand. La fel de scump a fost şi standul Cataluniei de la Tîrgul de Carte de la Frankfurt. Dar, revenind, ideea spaniolilor cu proiecţiile femeilor celebre ale Spaniei - actriţe, arhitecte, artiste -, care să vorbească fiecărui vizitator în parte, nu era rea deloc. a.l.ş. : N-am avut răbdare să stau în faţa fiecăreia! Mă-ntreb cine a avut această idee... şi mă mai întreb - sincer -, ăştia cînd proiectează atîtea chestii, se gîndesc că omu’ trece ca trenu’ prin faţa lor??? Oricum, ca să vezi tot (da’ TOT!) cred că îţi trebuie cel puţin trei luni de stat în Veneţia... noi am stat trei zile...