Primul spectacol în care v-am văzut a fost Aleargă. Un spectacol greu, one woman show, pe care l-ați făcut după cartea Anei Maria Sandu. Cînd spun „greu“ mă refer la puterea pe care protagonistul trebuie s-o aibă ca să țină publicul într-un asemenea spectacol. Cum e să simți această putere, puterea de a fascina o sală întreagă?

Cred că orice actor care conștientizează „de ce“ e pe scenă și „pentru ce“ poate să țină publicul exact așa cum zici că o fac eu. Dacă n-ai nimic de zis, dacă nu pui ceva personal pe masă, dacă doar bifezi e comod, plictisitor și fad. Nu mă pricep să teoretizez actul meu artistic și nici nu e prea interesant ca un actor să vorbească despre bucătăria lui. La repetiții ai voie să te împotrivești unei indicații a regizorului sau stilului său de lucru, sau traseului pe care îl are de parcurs personajul tău pînă la finalul piesei, dar în momentul în care ești pe scenă cu publicul de față trebuie să fii personajul, adică eu, spectator din sală, să n-am senzația că tu, ca actor, ești în disconfort și că even­tual îmi și arăți că nu-ți place ce joci. Spectatorul vine să vadă un tot unitar, un tablou vivant, nu-l privește pe el cum te-ai încărcat tu în culise sau cum te-ai certat cu un partener care îți face mizerii pe scenă sau cum ai tu obsesia că dacă vine să-ți zică nu știu ce coleg „baftă“ înainte de începerea spectacolului îți ia din energie și o să joci prost sau cum nu ți intră nu știu ce replică în cap… Spectatorul a plătit un bilet ca să vadă o poveste spusă și jucată cît mai veridic cu putință. Puterea asta despre care vorbești tu de a fascina publicul e legată strict de încrederea în mine și în ceea ce fac în momentul în care sînt pe scenă. O să-ți povestesc un pic din parcursul gîndurilor mele de la culise la scenă ca să-ți dai seama ce motorașe se pornesc în actor. Se bate gongul și de foarte multe ori vreau să mă strecor pe sub o ușă și să fug repede repede acasă. Evident că nu se poate. Apoi, gîndul următor e că o să fie ca la injecție: doare puțin la început după care trece. La premiere mi se întîmplă așa: intru pe scenă, îmi bate inima de o aud în urechi, gura e foarte uscată, creierul nu vrea să gîndească nimic, zice „stop“ (asta cred că durează maximum o secundă), apoi te agăți de text, zici replica, faci mișcarea pe care ai repetat-o atîta vreme și vine, iată, și mult așteptata relaxare… de aici devine totul supersimplu, atît de simplu că nici nu-ți mai amintești după spectacol ce ai făcut. E un soi de delir. Încep să mă joc și, jucînd, prind curaj și poftă. Ca atunci cînd te bagi în apă la mare: ți-e puțin frig la început, după care nu-ți mai vine să ieși. E cel mai tare sentiment pe care l-am trăit vreodată: libertatea asta pe care o permite scena într-un careu trasat. Pe scenă poți prinde aripi timp de o oră, două. La propriu. Asta e senzația. Numai unii dintre actori pot să înțeleagă despre ce vorbesc. Eu nu simt că fascinez o sală întreagă în timpul spectacolului, nu-mi dau seama de asta, sînt într-o transă, dar avînd control (e un soi de schizofrenie!). Îmi fac treaba așa cum am stabilit la repetiții, după care nu mai sînt conștientă de mine, mă conduce altceva sau altcineva. Cît sînt pe scenă nu mă îndoiesc nici o clipă de ceea ce fac. Cred că asta transmit spectatorilor: o încredere dementă în ceea ce fac și faptul că iubesc clipa aia de delir.

Fiecare dintre noi avem acea poveste care începe cu „cînd eram mic, voiam să mă fac…“

Cînd eram mică și mă jucam în fața blocului cu ceilalți copii îmi plăcea, tot timpul, să fiu eu în rolul principal din­tr-un joc, adică, dacă ne jucam „de-a aprozarul“, eu voiam să fiu vînzătoarea de la aprozar și de aici certuri… și reproșurile copiilor că tot timpul vreau eu să fiu aia mai cu moț. Nu am știut de mică faptul că vreau să devin actriță, dar am simțit dintotdeauna că sînt specială. Poate că sună a laudă, dar chiar asta am simțit, că undeva ceva mă așteaptă și că nu e ceva comun. Că am o putere.

Sînteți o actriță tînără, care deja și-a cîștigat notorietate. Aveți, cu alte cuvinte, succes. Credeți că succesul obținut atît de repede poate să tocească, la fel de repede, și entuziasmul?

Se poate ca „succesul“ să tocească entuziasmul dacă nu știi cum să-l manageriezi. Depinde ce înțelegi prin succes. Eu cred că, la un moment dat, pur și simplu ți se termină bateriile… de tot. Bucuria cu criticii și cu laudele nu mai ține în ziua de azi pentru că îi numeri pe degetele de la o mînă pe adevărații critici și astfel ajung să devină „elogiile“ anormale. Dacă te laudă cineva azi trebuie musai să te aștepți că mîine te mușcă de cur sau că vrea același lucru de la tine, să l lauzi și tu, la rîndul tău, cînd va fi cazul. Nimic nu e gratuit. Nu mă consider o actriță de succes, deci succesul nu se suprapune peste împlinirea sufletească. Mă bucur să aflu că aduc bucurie în sufletul unor spectatori. „Succesul“ pe scenă durează cinci minute, e ca o hrană perisabilă. Sînt foarte fericită în afara scenei, de exemplu, cînd ajung la țară, în livadă. Mă simt împlinită profesional cînd lucrez la propriile mele proiecte artistice. De exemplu, instalația performativă Refracție, despre copiii cu autism, care se joacă de un an la Club Control. Sau spectacolul Aleargă, pe care l-ai văzut la Green. Dacă e să mă gîndesc la realizările mele artistice, astea ar fi unele dintre cele importante. Lucrez vara asta la un performance-poem după textele Adelei Greceanu, Și cuvintele sînt o provincie, și sper ca în toamnă să am premiera.

Cariera, ca împlinire personală? 

Nu înseamnă mare lucru. Pentru că tu știi, de fapt, cine ești. Succesul e un accesoriu. Pui o broșă sau nu. Durează prea puțin și nu interesează pe nimeni mai mult de o bîrfă la cafea.

Cînd nu sînteți pe scenă, ce vă definește?

Îmi place mult să citesc. Îmi plac cărțile. Acum citesc patru cărți odată.

Căutînd pe Google „împlinire personală“, am dat peste zeci de site-uri care te învață în zece pași cum să te împlinești personal. Credeți că un site sau un coach te pot învăța cum să te împlinești?

Nu cred că te poate învăța cineva cum să trăiești, cum să alegi sau ce să simți. Fiecare dintre noi se naște cu niște date (cu un ADN). Cred cu tărie în întîlnirile dintre oameni. Ele te pot șlefui. Toate întîlnirile de pînă acum m-au construit, în bine și în rău. Sînt suma tuturor oamenilor pe care i-am întîlnit. Uneori mă întreb: cine sînt cu adevărat eu? O în­tîl­nire absolut senzațională am avut-o și o am în continuare cu o prietenă foarte dragă mie de la Iași, care mi-a fost și profă la facultate, Dana Coșeru. Un om și un artist desăvîrșit, din punctul meu de vedere. Întîlnirile cu ea m-au transformat, dintr-o studentă modestă venită din Galați, într-un artist.

a consemnat Stela GIURGEANU

Foto: Florin Piersic Jr.