"Conducem vreo 30 de mile pe autostrada spre San Diego şi ieşim spre est. După încă 5 mile vom ajunge." " îmi spune Andres, colegul meu din Bogota. Mergeam spre un "retirement house", o casă de pensionari, unde ar fi trebuit să o întîlnim pe doamna Marlene Goldstein. Atunci, adică exact acum zece ani, dumneaei avea 96 de ani. Nu ştiu dacă mai trăieşte şi astăzi, bunul-simţ mă îndeamnă să cred că nu, dar niciodată nu poţi fi sigur de astfel de chestiuni. Mergeam pentru a înregistra istoria sa de viaţă " exerciţiu indispensabil devenirii unui antropolog. Dna Goldstein era dintr-o familie de evrei care a părăsit Germania în anii 1930 pentru a ajunge iniţial în Columbia. Marlene a fost singura din familie care s-a căsătorit cu un american şi a emigrat ulterior în Statele Unite.Pe drum am tot schimbat impresii şi ne-am creat aşteptări asupra locului în care vom ajunge. Evident, nimic nu ne-ar fi putut pregăti pentru ce aveam să găsim sau să aflăm, însă anticiparea este un virus destul de răspîndit printre noi, oamenii. Soarele californian nu se dezminţea nici în acea zi, răsfăţîndu-ne la limita suportabilului, cu căldura şi lumina sa de platou cinematografic. Am luat exitul ştiut spre est şi, printre eucalipţi de import şi palmieri autohtoni, am zărit ce a mai rămas din ţinuturile ude (mlaştinile) ale Californiei de Sud " acum lacuri regularizate, amenajate şi înconjurate de cartiere de case standardizate. La un moment dat, un indicator ne conduce spre locul căutat. Intram pe sub o poartă de lemn, cu doi stîlpi înalţi care susţin o emblemă arcuită ce ne urează bun-venit. Dintr-o gheretă de lemn impecabilă, un domn în uniformă ne întreabă unde mergem şi ne verifică numele pe lista invitaţilor acelei zile; dna Goldstein, conform regulamentului, a anunţat vizita noastră din timp.Odată trecuţi de acea poartă am intrat într-o lume a bătrîneţii sclipitoare. Complexul trebuie să fi avut cam cinci sau şase clădiri de apartamente şi cîteva vile locuite în totalitate de bătrîni de peste 70 de ani, o sală mare de mese cu terasă-ponton şi un centru medical de urgenţe. Personalul era în totalitate extern; pe acel perimetru destul de extins, care ar fi putut echivala cu suprafaţa unui mic cartier cochet, nu locuia nimeni în afara pensionarilor. Am intrat într-una dintre clădirile de apartamente şi ne-am îndreptat spre numărul 17, unde ne aştepta dna Goldstein. Venirea noastră a fost un eveniment important, aveam atunci 25 de ani, şi ea nu mai primise vizite de ceva timp. Infuzia de tinereţe a făcut-o pe gazdă să îşi cheme doi prieteni, un domn la numai 80 de ani şi o doamnă la fel de tînără prin comparaţie, care au participat la conversaţia noastră. Apartamentul doamnei era mai degrabă o garsonieră, vastă ca dimensiuni, cu o terasă ce dădea spre lac. Avea lucruri puţine care să-i fi personificat spaţiul, în afara celor standard ale stabilimentului. Dna Goldstein ne-a invitat la masă în cantina-salon de pe malul lacului. Era prea răcoare pentru companionii noştri, pentru a sta pe terasă. Salonul era cu autoservire şi am fost impresionaţi, Andres şi cu mine, de bătrînii care aşteptau disciplinaţi în rînd să îşi primească porţia de supă şi macroul marinat " nu prea rău de altfel, însă total lipsit de orice condiment, sarea fiind obiect de contrabandă într-un astfel de spaţiu. Singurii care erau serviţi la masă erau pensionarii ce nu se puteau mişca, asistaţi de personalul aproape invizibil în halatele albe. În acel moment, mi-am dat seama de două lucruri: uşoara gelozie din privirea celorlalţi faţă de gazda noastră şi faptul că, de cînd sosisem în California " o jumătate de an ", nu văzusem mai deloc bătrîni.Cînd spun bătrîni nu mă gîndesc la persoane peste 80, ci peste 60 de ani. Mi-a fost dat să aflu mai tîrziu de ce această absenţă. Cei mai mulţi dintre ei se mută în Leisure City. Leisure City este un orăşel în care te poţi muta numai dacă ai vîrsta de peste 55 de ani şi ale cărui variante le găsim în toate regiunile bogate ale Statelor Unite. Închipui-ţi-vă un oraş în care trotuarele sînt largi, în care se circulă cu maşini de golf şi în care oamenii de pe stradă te-ar privi jumătate amuzaţi, jumătate plictisiţi, de la distanţa celor şase decenii ale lor. Leisure City este foarte ordonat şi curat, ca toate celelalte orăşele care îl înconjoară " însă nu vă închipuiţi că este vorba de orăşel de tip european, cu centru, clădiri vechi şi farmec de demult, ci de un "suburban sprawl", o întindere de case standard şi parking-uri comerciale. Mergînd pe străzile sale aveam sentimentul pregnant de a fi într-o altă dimensiune temporală, căci oraşul însuşi are un alt ritm, o fiziologie încetinită ca aceea a locuitorilor săi. Fosta mea profesoară de portugheză ne spunea cît de mult aşteaptă să se mute acolo, căci avea aproape vîrsta necesară. Era o persoană dinamică şi plină de viaţă, de origine braziliană. După şase luni de "complete leisure" s-a mutat înapoi în Tustin, unde stătea înainte.Kurt Vonnegut, în Abatorul 5, are cîteva pagini extraordinare în care descrie atitudinea americanilor faţă de bătrîni văzută din exterior. El afirmă " şi cred că ştia despre ce vorbeşte " că America este singura ţară care a dezvoltat o cultură a dispreţului faţă de bătrîni, care nu mai sînt văzuţi ca depozitari ai înţelepciunii de la care poţi învăţa cîte ceva, ci ca un fel de persoane a căror utilitate socială este depăşită. Este o transformare culturală sesizată de Margaret Mead prin anii ’50, aceea că tinerii stăpînesc mai bine codurile sociale, datorită rapidităţii schimbării lor, devenind astfel educatori ai părinţilor. E o tendinţă care se răspîndeşte şi în exteriorul Statelor Unite în ultimii 30 de ani. Împingerea acesteia spre extremă ar duce la inutilitatea socială a bătrîneţii care poate şi chiar generează două fenomene paralele: unul de izolare sau ghettoizare a bătrînilor (spaţială ca aceea descrisă mai sus sau psihologic comportamentală, cum găsim prin alte părţi şi probabil ca pe la noi), cealaltă de negare a îmbătrînirii prin mijloace cosmetice care au devenit deja o industrie de sine stătătoare: health and beauty. Rarii bătrîni din afara Leisure City pe care i-am văzut în California făceau jogging pe plajă, erau predominant femei şi aveau implanturi de silicon în sîni şi botox facial. Însă cel pe care nu îl voi uita niciodată era paznicul parcării din faţa campusului Universităţii. Avea 80 de ani. Îl vedeam doar noaptea.