Ca şi în Europa, proiectul de constituire a unei naţiuni americane a prins avînt odată cu industrializarea, mergînd apoi mînă în mînă cu edificarea birocraţiei şi a unui sistem de învăţămînt relativ standardizat. În 1863, preşedintele Lincoln promulga Morrill Act, prin care guvernul federal dona statelor largi suprafeţe de teren a căror valorificare pe piaţă urma să finanţeze construcţia de universităţi publice. Universitatea publică se năştea, astfel, nu din efortul de a depăşi anumite probleme de acţiune colectivă de către întreprinzătorii privaţi, ci ca un proiect etatist, menit să producă bunuri publice precum: educarea ieftină a cetăţenilor în spirit democratic, cercetare aplicată modernă şi asigurarea de spaţii de dezbatere intelectuală nesupuse presiunilor statului sau ale pieţei. Statele urmau să asigure aproape integral finanţarea universităţilor. Cum acest act fondator se consolida pe fundalul prestigiului idealului humboldtian de universitate dezvoltat în jurul lui 1870 în Germania, universitatea publică americană avea să cultive deopotrivă idealul, utilitarist şi modernist, al cercetării puse în slujba progresului industrial, ca şi idealul clasicizant al dezvoltării umanioarelor. Dupa Morrill Act, al doilea punct de inflexiune al istoriei universităţii publice a fost momentul reprezentat de coordonarea stat-universităţi-sector privat din timpul New Deal-ului şi al celei de-a doua conflagraţii mondiale. Precum la sfîrşitul secolului nouăsprezece, "saltul înainte" s-a făcut prin intervenţia statului. Aceşti ani, cei mai etatişti din istoria Americii, au adus două noi fenomene în universitatea publică. Mai întîi, prin GI Bill (GI Bill of Rights a fost o măsură prin care veteranii de război au primit dreptul de a deveni studenţi cu titlu gratuit pe întreaga perioadă a studiilor), statul a provocat o formă de revoluţie socială pe banii contribuabilului prin care accesul de facto gratuit şi masiv în universităţi de stat al unui număr de tineri, care altfel nu şi-ar fi putut permite o educaţie universitară, a dus la o democratizare fără precedent a universităţii publice. Pe termen mediu, intervenţia redistributivă generată de GI Bill (să nu uităm că aceasta era o perioadă de impozite "scandinave" în Statele Unite) a dat economiei americane una dintre cele mai educate tehnologic forţe de muncă din lume. În al doilea rînd, formula actuală a doctoratului de cercetare cu frecvenţă de 5-7 ani şi specializarea duală a profesorului ca dascăl-cercetător, de pildă, s-au consolidat definitiv în această perioadă, aproape fără deosebire de departament. Statul se asigura că, prin finanţare publică, urma să se extindă pe scară largă rolul doctorandului şi al profesorului-cercetător, rol dovedit crucial în gestionarea crizei economice, dar şi a unui progres tehnologic fără precedent. Se năştea astfel "complexul academic-industrial", adesea dur criticat pentru legăturile sale cu strategiile de politică externă a "republicii-superputere". În ansamblu însă, succesul acestei strategii a fost cît se poate de robust, iar critica adusă modelului de revoltă şaizecistă a campusurilor nu s-a atins niciodată de caracterul de bun public al universităţii de stat. Mai mult, dacă acest complex genera legături instituţionalizate cu priorităţile neacademice ale statului, el asigura în acelaşi timp un cîmp generos de acţiune critică a profesorilor şi studenţilor. Departe de a fi judecată doar în funcţie de contribuţia sa la dezvoltarea economică şi la priorităţile de securitate, universitatea publică asigura şi funcţia intelectualului public, atît de personalizată în contextul celălalt, european. Intrarea universităţii publice americane într-o epocă de dezangajare treptată a statului a început odată cu revoluţia (neo)conservatoare consecutivă alegerii lui Ronald Reagan ca preşedinte. Declinul finanţării publice s-a produs pe fondul unei "revoluţii culturale" începute de mediile conservatoare din anii şaptezeci, care a recalibrat principala misiune a universităţii publice, din cea de instituţie de educare a cetăţeanului, în sens colectiv, în cea de educare a studenţilor ca indivizi şi consumatori. Consecinţele au fost extrem de profunde, dar poate cea mai importantă a fost producerea normei sociale potrivit căreia educaţia este în principal o investiţie privată, normă esenţială în condiţiile în care de la Reagan încoace cheltuielile statului pentru universităţile publice în procente de buget public au scăzut constant (de la 6,7 la sută în 1977, la 4,5 la sută în 2000). Acceptarea acestei norme de către publicul larg a făcut mai puţin şocantă creşterea accelerată a taxelor de şcolarizare şi administrative la universităţi de stat, de la nivelurile postbelice modice, la sume care îngrădesc accesul la universitate al multor copii din pături sociale cu venituri modeste. Dacă la universităţile de stat ale Californiei, de pildă, universităţile acopereau doar 1-2 la sută din buget cu bani de taxe studenţeşti, azi procentul a ajuns la 15%, creşterea taxelor fiind de 125% din 1990 încoace. La Berkeley, de pildă, dacă în anii şaizeci costul studiilor per student era de 12 la sută din venitul unei familii medii, azi a ajuns la 27 la sută. Creşterea este şi mai dramatică la familiile cu venituri sub medie. Poate la fel de importantă este apropierea universităţii publice de sectorul privat prin comercializarea funcţiilor sale, apropiere care a produs fenomene de invidiat (de genul Silicon Valley în California sau Route 128 în Massachusetts), dar care generează şi o serie de pericole semnificative. Menţionez numai cîteva dintre ele, aşa cum au fost formulate în două cărţi scrise de profesori cu înalte funcţii administrative în universităţi de prestigiu.* Mai întîi, intrarea în dependenţă de sectorul privat a multor departamente de ştiinţe, apropiate prin natura lor de industrie (inginerie, biochimie, business etc.), a condus adesea la o devalorizare explicită a ştiinţelor sociale, a ştiinţelor naturale neaplicate şi a umanioarelor, precum şi la fisurarea coeziunii corpului profesoral (aş menţiona doar că diferenţele de salarizare între profesori pot avea un zero în plus). În al doilea rînd, oricît de constructive sînt parteneriatele public-privat pentru universităţile publice, îngrijorarea multora este că, prin transformarea sistematică a profesorilor-cercetători în antreprenori lucrînd în regim semi-privat de grant industrial, percepţia acestora asupra aspiraţiilor de obiectivitate ale propriei munci va avea mult de suferit. Actualmente, universităţile publice sînt răspunzătoare de educaţia postliceală a aproape 80 la sută din populaţia SUA. Critica revizuirii pactului social stat-universitate, iniţiată în ultimele decenii, este departe de a fi apanajul "radicalilor" şi este aproape generală, în special la universităţile de stat fără programe doctorale, unde sursele de finanţare externă sînt minime. Într-o ţară ca România, în care problema "rentabilizării" universităţilor de stat a devenit un discurs mimetic în plus, dilemele şi problemele universităţii publice americane, adesea dată ca model, ar trebui să devină în mod efectiv parte integrantă a dezbaterii interne, iar nu ocultate de reflexele de gîndire periferică şi autoorientalizantă devenite adesea mecanice în istoria noastră. ____________ * Derek Bok’s, Universities in the Marketplace: the Commercialization of Higher Education, Princeton: Princeton University Press, 2003, David Kirp, Shakespeare, Einstein, and the Bottom Line: the Marketing of Higher Education.Cornel Ban este doctorand la University of Maryland.