Cîțiva deputați din opoziție (USR) au propus recent o inițiativă legislativă privind „interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter comunist“. Legea, după cum scrie chiar în articolul 1, e menită să prevină instaurarea unui regim dictatorial comunist.

Am lansat aceleași două întrebări unor specialiști în istoria recentă:

1) Mai există riscul revenirii unui regim comunist totalitar în România?

2) E necesară adoptarea unei legi care să interzică organizațiile și simbolurile comuniste? 

● Vladimir BUKOVSKI

Ideile se combat
prin idei

1) Imposibil. Dintr-o rațiune foarte simplă. Comunismul a fost o utopie. El nu poate fi transpus practic – și asta s-a văzut. E irepetabil. Din așa-zisul comunism rămîne în istorie doar un regim opresiv, totalitar.

2) O lege împotriva simbolurilor și organizațiilor comuniste e o idee foarte proastă. Ea nu ar face decît să incite, să provoace, să-i atragă pe cei care-și doresc „fructul oprit“. Cred mai degrabă că ideile ar trebui combătute prin idei. Și propaganda prin contrapropagandă. Cei care se simt atrași de comunism ar trebui să afle că regimurile respective au făcut peste o sută de milioane de victime. Aceste crime ale comunismului ar trebui să fie cunoscute, la scară largă. Asta e soluția pentru a evita sau marginaliza eventualele tentații comuniste. 

Vladimir Bukovski este eseist și activist pentru drepturile omului. Figură marcantă a disidenței sovietice, a petrecut 12 ani în centre de detenție și instituții psihiatrice. Expulzat în 1976 din URSS, se stabilește în Marea Britanie, unde continuă să demaște abuzurile regimului. A publicat, printre altele, Judgment in Moscow: Soviet Crimes and Western Complicity (Judecată la Moscova: crimele sovietice și complicitatea Vestului). 

● Dennis DELETANT

Comunismul
a fost impus și nu ales

1) Buna guvernare n-a pătruns încă în România. Eșecul clasei politice, în special al guvernării PSD, de a alinia acțiunile politice cu valorile UE a avut consecințe economice și sociale grave pentru țară. Un semn clar al lipsei de încredere în viitor în rîndul tinerilor români este amploarea emigrării. Amploarea acestui fenomen al emigrării are consecințe grave asupra bugetului țării și asupra pieței forței de muncă și, prin urmare, în planul creșterii economice. Declinul net al forței de muncă afectează încasările la bugetul de stat. În același timp, creșterea continuă a procentului persoanelor aflate la vîrste înaintate, dependente și vulnerabile, în comparație cu cele aflate la vîrste active, amplifică presiunea asupra sistemelor publice de securitate socială și de sănătate. În lipsa unor măsuri eficiente care să vizeze direct problemele, dezvoltarea economică și socială a României se va împotmoli.

Protestele recente sînt un simptom al unei agitații crescînde în societatea românească, guvernată de PSD, un regim care îi îndepărtează pe cetățeni de stat. Măsurile recente adoptate de PSD, care estompează separarea puterilor între executiv și Justiție, riscă să submineze democrația și să slăbească capacitatea statului de a rămîne un aliat credibil pentru NATO și de a respecta valorile fundamentale ale Uniunii Europene. În același timp, performanța înregistrată de partidele de opoziție la alegerile pentru Parlamentul European e un semn clar al unei democrații vibrante în România și reprezintă un semnal pentru cei care ar putea fi tentați de o întoarcere către un sistem cu partid unic și către o economie condusă de un partid unic.

2) După părerea mea, nu e necesară o lege care interzice simbolurile și organizațiile comuniste. Maturitatea unei democrații vibrante constă în abilitatea de a se acomoda cu o arie largă de ideologii politice și de a le testa la urne. Avînd în vedere că, în România, comunismul a fost impus la putere, și nu ales, și că regimul s-a menținut prin stabilirea a ceea ce poate fi numit „stat polițienesc“, pot înțelege temerile aflate la originea unei asemenea interdicții. Însă încercarea de a suprima organizațiile și simbolurile comuniste este sugestivă pentru o democrație mai degrabă imatură. 

Dennis Deletant este visiting professor la Georgetown University, unde deține catedra „Ion Rațiu“, și profesor emerit de studii românești la Școala de Studii Slave și Est-Europene, Colegiul Universitar din Londra. Autor al mai multor volume de istorie, printre altele: Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu și regimul său și Ceaușescu și Securitatea, ambele la Editura Humanitas. 

● Catherine DURANDIN

Interdicția
incită la deturnări

1) Nu cred că o revenire a comunismului – fie că vorbim de ideologie sau de regim – mai e posibilă în România ori în altă parte. Foștii comuniști sînt bolnavi și descompuși, democrații n-o duc prea bine, dar această criză, această confuzie a ideilor nu servește cauza regimurilor complet eșuate. Cu toții și-au dat seama de enorma minciună pe care au reprezentat-o celebrarea pseudo-succeselor comunismului!

În schimb, mergînd pe urmele lui Claude Lefort, cred că chestiunile la care comunismul a încercat să răspundă rămîn valabile: justiția socială, rostul muncii, împărțirea bogăției și, pînă la urmă, chestiunea sensului, dincolo de absurdul existențial.

Astăzi trăim într-o epocă marcată de ravagiile postcomunismului. Soluția nu e să ne întoarcem la o utopie care s-a cufundat într-o imensă tragedie colectivă.

2) Personal, sînt împotriva oricărei legi care interzice scrieri, simboluri etc. Căci orice lege, prin constrîngerile pe care le presupune, incită la deturnări. Mi se pare mai productiv să lăsăm să se exprime violența și manifestările sale simbolice, ceea ce are meritul de a suscita reacții, mai exact, reacții de respingere, de furie etc… Aleg furia împotriva refulării și a corectitudinii politice.

De ce să nu apară în România busturi ale lui Antonescu și ale lui Gheorghiu-Dej? Dacă cetățenii nu le suportă, se vor organiza, se vor mobiliza, vor scrie petiții pentru a le evacua în numele majorităților de moment formate în locul repsectiv.

Catherine Durandin este scriitoare. Profesor de istorie la INALCO, Paris. Autoare a numeroase cărți de istorie a României, a publicat, în 2018, la Editura Vremea, volumul de memorii România mea comunistă. 

● Gerd KOENEN

O măsură contraproductivă

1) Mi se pare o prostie. Regimul comunist din România a fost posibil numai datorită diviziunii geopolitice de după 1945. Același lucru e valabil pentru toate celelalte state din zona central-europeană. Nicăieri partidele comuniste, mai degrabă slabe, decimate în multe planuri și epurate, nu ar fi putut să se organizeze și să pretindă ascensiunea la putere pe cont propriu. Nici măcar Tito (dar asta e deja altă discuție…). Cît îl privește pe Ceaușescu, acesta a acționat precum un național-comunist pentru ca, în cele din urmă, să devină un naționalist ordinar care încearcă doar să joace un rol internațional. La oameni ca el e foarte evidentă trecerea de la o parte a spectrului politic în cealaltă. În orice caz, nu e deloc o întîmplare faptul că o bună parte a fostelor partide comuniste din Europa de Est s-a colorat, după 1989, în roșu-brun sau au îmbrăcat haine fascistoide. Dacă îmi amintesc bine, unii dintre barzii cultului lui Ceaușescu din România au înființat și au activat în grupări șovine și fascistoide. Așa că mai degrabă în asta constă riscul unei „Restaurații“ antidemocratice sau al unei „Contrarevoluții“ la Moscova, la Budapesta, la București sau în alte capitale.

2) E o măsură contraproductivă. Chiar nu mai există comuniști de rit vechi. Acolo unde încă mai există comuniști la guvernare, mai ales în China, vorbim, de fapt, de carteluri de putere birocratic-oligarhice, care folosesc formulele ideologice și emblemele exclusiv ca pe elemente ale unei tradiții, deci ca pe niște referințe aflate în strînsă legătură cu ambițiile naționale și internaționale. În acest sens, ele se bazează pe economiile naționale orientate spre piața mondială, a căror funcționare nu are nimic de-a face cu economiile de plan centralizat în stil vechi. Tocmai acest succes, generat de cele mai moderne metode capitaliste, le permite să mențină regimul cu partid unic, neo-totalitar. România este departe de acest model în toate privințele.

Dacă Uniunea Europeană va fi dominată de partide și regimuri de dreapta, naționaliste – ceea ce nu e exclus –, vom vedea probabil și în România așa ceva. Dar noul Conducător nu va apărea, cu siguranță, sub stindardele ponosite și sub însemnele comuniștilor. Și, probabil, nici sub steagul negru al Gărzii de Fier. Toate aceste mișcări, fie ele comuniste (bolșevice, maoiste), fasciste și naționaliste ori islamiste au fost, la vremea lor, formațiuni ideologice ori culturale noi – așa cum nu mai existaseră înaintea lor. De ce n-ar apărea azi combinații ideologice și formațiuni politice noi, care se sustrag oricăror denumiri de pînă acum și care sfidează, în voința lor de putere, tot ce a fost înainte? 

Gerd Koenen este publicist și istoric, specializat în relațiile germano-ruse. Cea mai recentă publicație: Die Farbe Rot. Ursprünge und Geschichte des Kommunismus. (Culoarea roșie. Originile și istoria comunismului), C.H. Beck, 2017. 

G.M. TAMÁS

Interziceți Flautul fermecat!

1) Ceea ce se cheamă „comunism“ în România este sistemul stalinoid, dar mai ales fascizant al lui Ceauşescu. Un sistem în care Lenin a fost înlocuit cu Burebista, iar dictatura proletariatului cu Marea Unire. Naţionalismul ceauşist nu trebuie (şi nu poate) să revină, fiindcă n-a plecat niciodată niciunde. Sistemul Ceauşescu-PCR a fost apreciat de Nixon, de regina Angliei şi de generalul de Gaulle, şi dispreţuit de noua stîngă. Ce mai vreţi? O asemenea faimă şi glorie apuseană (şi ostilitate marxistă) este visul roz al conservatorismului de astăzi. În România avem un partid liberal (PNL) care nu este liberal şi un partid social-democrat (PSD) care nu este social-democrat. Şi acum un nou partid tolerant şi postmodern vrea să scape de un „comunism“ care era mai degrabă legionar. Dar USR vrea de fapt să dovedească elitelor bine înfipte că – Doamne fereşte – nu este de stînga. Într-adevăr nu este „stîngist“, singurul element veridic în toată afacerea aceasta.

2) Dacă sîntem realişti, simbolurile cele mai importante ale ceauşismului – poreclit „comunism“ de protipendada prezentului – sînt nu numai legale, dar recunoscute ca legitime de opinia publică mainstream. Ar fi destul de straniu să se interzică „Trei culori cunosc pe lume“ sau „Noi sîntem români, noi sîntem români/Noi sîntem aici de veci stăpîni“, nu-i aşa? Astea s-au cîntat în tinereţea noastră după 1968, nu „Internaţionala“. Ceauşescu şi-a amintit de cea din urmă numai în faţa plutonului de execuţie. În Ungaria, chiar „libertate, egalitate, fraternitate“ apar demonice, iar masoneria şi republicanismul mai rele decît bolşevismul, principiul habeas corpus mai primejdios decît regimul Pol Pot. Fiţi dumneavoastră mai consecvenţi. Interziceţi „Flautul fermecat“!

 G.M. Tamás este filozof. Recent a apărut versiunea în limba română a cărţii sale Postfascism şi anticomunism. Intervenţii filosofico-politice (la Editura TACT). 

● Vladimir TISMĂNEANU

Asumarea trecutului
și responsabilitate civică

1) Resurecția unui regim comunist precum cel prăbușit în decembrie 1989 nu mi se pare un scenariu plauzibil. Dar unul hibrid, un autoritarism cleptocratic îmbibat de resentimente antiliberale, antiintelectuale și antioccidentale este nu doar verosimil, ci chiar identificabil ca experiment real în Ungaria, România, Cehia. Decomunizarea, asemeni defascizării (denazificării) este un proces complex care implică elemente politice, juridice și morale. Am un student care se ocupă de modalitățile prin care s-a efectuat defascizarea Japoniei, inclusiv intezicerea propagandei militariste și exaltarea violenței imperialiste. Din punctul meu de vedere, acțiunea de terapie prin cunoaștere, ceea ce aș numi exoricizarea fantomelor trecutului prin recursul la un adevăr nefardat, este calea regală în această direcție. Evident, este nevoie de introducerea unor legi legate de scandaloasele pensii ale foștilor securiști, anularea sentințelor de condamnare politică pronunțate în chip samavolnic de pseudo-Justiția comunistă pentru acte de rezistență și opoziție în raport cu un regim declarat de către șeful statului drept ilegitim și criminal.

2) Poate că este dezirabilă din perspectivă etică, dar mă îndoiesc că ar avea efecte reale. Comunismul și fascismul au făcut zeci de milioane de victime, au fost sisteme bazate pe distrugerea statului de drept, demonizarea adversarilor (reali ori imaginari), exterminarea unor întregi categorii umane pe baza unor aberante criterii ideologice. O democrație liberală viabilă trebuie să le privească drept dictaturi ostile libertății umane, forme instituționalizate de înjosire și anihilare a demnității, de distrugere deliberată și sistematică a unei subiectivități autonome. Cei care cred în valorile adevărului, binelui, dreptății nu pot să nu simtă o revoltă etică în raport cu aceste regimuri inumane ori, mai exact spus, antiumane. Comuniștii au manipulat pasiunile antifasciste ale intelectualității, au pretins că sînt singurii antifasciști veritabili. A fost de fapt o imensă impostură, o tragicomedie simbolică menită să transforme intelectualii de stînga într-o masă de manevră pentru propaganda stalinistă. Eu cred că trebuie să gîndim și să acționăm în funcție de o serie de comandamente morale rezultate din tragicele experiențe ale veacului XX. Între acestea, opoziția față de orice formă de totalitarism mi se pare esențială. Prin educație, prin înțelegerea și asumarea trecutului, prin responsabilitate civică. 

Vladimir Tismăneanu este politolog, profesor la Universitatea Maryland, -College Park. A publicat numeroase cărți de istorie a comunismului. A fost șeful Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. 

● Oliver Jens SCHMITT

O continuitate a represiunii

1) Istoria nu se repetă. Dar continuă. Într-o reîntoarcere a stalinismului văd un pericol mai mic decît în conti-nui-tatea structurilor comuniste: coterii bazate pe structurile din serviciile se-crete, care se reînnoiesc constant; retorica autarhiei, a presupusei amenințări la adresa suveranității naționale, însce-narea unor conflicte cu minoritățile naționale, în special cu maghiarii, dar și cu minoritățile sexuale; reabilitarea voalată a ultranaționalismului interbelic și din timpul celui de-al Doilea Război Mondial; subordonarea Bisericii Ortodoxe ca sprijin ideologic și politic pentru regimuri autoritare; folosirea miniciunilor în viața politică; nu în ultimul rînd, chiar și recursul la violență, așa cum s-a văzut la 10 august 2018. O parte a moștenirii comuniste e și strategia de a păstra un nivel scăzut al educației politice a populației, mai ales în zonele rurale. E însă tot mai clar că s-a ajuns la un capăt de drum cu perpetuarea acestor structuri comuniste: în unele instituții, mai ales în Justiție, au apărut structuri care apără statul de drept; marea majoritate a românilor nu mai pot fi manipulați aît de ușor cu teme naționaliste, ca în anii ‘90; societatea sesizează mai ușor manevre precum referendumul pentru familia tradițonală și nu mai înghite pe nemestecate propaganda guvernamentală; alegerile pentru Parlamentul European au arătat că, pînă și în orașele mici din Moldova, PSD nu are monopolul absolut al puterii; prin diaspora, România a devenit o societate transteritorială. Postcomuniștii nu pot să izoleze țara de informațiile din afară. Și, mai ales, România nu e un stat izolat politic, ci, pentru prima dată în istorie, a ales liber să facă parte din mari sisteme de alianțe precum NATO și UE. NATO protejează România de presiunea crescîndă a Rusiei, iar România are un rol important și constructiv în cadrul NATO. Propaganda rusă încearcă, ce-i drept, să găsească adepți în România – și îi găsește printre intelectualii național-ortodocși. Românii știu însă ce înseamnă hegemonia rusă. Pînă una-alta, încercarea lui Liviu Dragnea și a lui Călin Popescu Tăriceanu de a mobiliza politic cu retorica antioccidentală a eșuat. Acum ține de români să își stabilizeze drumul spre Vest. Alegerile prezidențiale constituie în acest sens un moment de cotitură.

2) Da. Așa cum au fost interzise simbolurile legionare și fasciste, trebuie interzise și simbolurile celei de-a doua ideologii totalitare. România de-abia dacă s-a confruntat cu trecutul comunist. În afară de Memorialul de la Sighet nu prea există muzee și spații memoriale în care oamenii să-și poată face o imagine despre ce a însemnat dictatura. Istoriografia românească a livrat cercetări excepționale, însă aceste lucrări nu prea au ajuns la publicul larg. Nostalgia după vremuri, chipurile, mai bune e astăzi instrumentalizată mai ales de PSD. Aproape nimeni nu vorbește despre realitatea dictaturii, de pildă despre tragedia acelor românce care, ca urmare a interzicerii absolute a avorturilor, au renunțat clandestin la sarcină, pierzîndu-și viața. În spitale, securiștii îi pîndeau pe medicii care voiau să le trateze pe femeile rănite în astfel de intervenții improvizate. Erau tratate doar dacă le dădeau securiștilor numele celor care le-au ajutat să avorteze. Iată doar un exemplu de răni pe care dictatura le-a provocat societății. Una dintre aceste răni e și faptul că cei mai mulți oameni s-au aranjat cu regimul, mai ales în primii ani ai lui Ceaușescu. Desigur, comunismul a fost impus în România de URSS – dar sutele de mii de români care au devenit membri ai Partidulului Comunist, la sfîrșitul anilor ‘40, nu au fost constrînși, ci l-au susținut din oportunism și carierism. Victimele lor, cele din închisori, cele de la Canal și, mai tîrziu, cele amenințate și supravegheate și ale căror vieți au fost distruse, nu sînt amintite decît rareori în România de azi. Ca un ultim punct: crimele petrecute în decembrie 1989 și apoi cele din siajul mineriadelor nu au fost tratate juridic. PSD nu-și asumă responsabilitatea istorică pentru mineriade, adică pentru contrarevoluția care a înfrînt cu violență revoluția democratică din 1989. De la mineriade și pînă în 1990 există o continuitate postcomunistă a represiunii prin violență. Orice român cu spirit critic e conștient de asta. Cu excepția raportului despre regimul comunist realizat în timpul președintelui Traian Băsescu lipsește însă o politică memorială a statului. România are nevoie de o poziție legală clară – o democrație trebuie să știe care sînt dușmanii ei, la dreapta extremă și la extrema stîngă. Ca țară cu un trecut comunist dureros, care prin PSD continuă să dăuneze societății, are nevoie de o cultură memorială puternică și fără echivoc. O interzicere a simbolurilor comuniste ar fi măcar un pas în această direcție. 

Oliver Jens Schmitt este profesor de istorie sud-est europeană la Universitatea din Viena. Cea mai recentă carte publicată: România în 100 de ani, Editura Humanitas, 2018.

● Thierry WOLTON

Interdicția e cea mai groaznică otravă

1) Nu, acea formă de comunism care a existat în secolul XX a dispărut, s-a epuizat. Nu există riscul revenirii unui regim marxist-leninist precum acela, nici în România, nici în altă parte. Ceea ce nu înseamnă că aspirațiile egalitare sau cele legate de justiția socială, ori altele asemenea, pe care comunismul a reușit să le monopolizeze de la Marx încoace, nu ar putea să îmbrace alte forme în viitor, căci ele țin, din negura vremurilor, de natura umană, care speră ca aceste promisiuni să-și găsească realizarea imanentă.

2) Nu. Interdicția e cea mai groaznică otravă. Ea favorizează interesul și curiozitatea și, pînă la urmă, adeziunea. Nu e treaba legilor să interzică comunismul, în toate formele sale de manifestare, ci a moralei, în sensul bun. Pe scurt: e vorba despre dezbateri, despre confruntări de idei. Prin armele criticii ar trebui combătut comunismul și nu prin flagelul Justiției. 

Thierry Wolton este jurnalist și eseist. A publicat mai multe cărți despre regimurile comuniste și despre istoria Războiului Rece, inclusiv despre influența Moscovei în Occident în perioada postcomunistă. Recent, la Editura Humanitas a apărut primul volum din trilogia O istorie mondială a comunismului. Încercare de investigare istorică.

anchetă realizată de Matei MARTIN

Foto: Mark Surman, flickr