„Dintre toate speciile de pești care trăiesc în apele Mării Negre şi ale afluenților ei, cele care compun familia Acipenserizilor – sau sturionii – sînt cele mai interesante atît din punct de vedere științific, cît şi chiar din cel economic practic“ – așa și începe Grigore Antipa, în Fauna Ichtiologică a României publicată în anul 1909, capitolul referitor la sturioni. Deși au trecut de atunci aproape 110 ani, importanţa comercială şi științifică a sturionilor nu s-a diminuat, ci a crescut: sturionii produc cel mai scump aliment de origine animală de pe Terra, un kilogram de caviar de morun sălbatic atingînd pe piața de delicatese din New York, în anul 2010, prețul de 20.000 de dolari.

În anul 2010, Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (UICN) a clasificat majoritatea speciilor de sturioni din bazinul Mării Negre şi al Dunării ca fiind specii periclitate critic, iar în februarie 2016, Reuniunea Interministerială a Comisiei Internaționale pentru Protecția Fluviului Dunărea (ICPDR) a declarat la Viena sturionii ca „specii-fanion“ ale Dunării.

Ce înseamnă, de fapt, specii periclitate critic şi specii-fanion, cine sînt sturionii şi de ce li se acordă atîta atenție?

Sturionii sînt un grup de specii de pești extrem de vechi. Pe Terra există azi doar în mările şi fluviile din emisfera nordică. Paleontologii au descoperit fosile, cu forma şi structura aproape identică cu a sturionilor de azi, în straturi geologice vechi de cca. 200 de milioane de ani. Cum de au putut fi atît de siguri că e vorba despre aceleași animale? Pentru că sturionii sînt pești cartilaginoși. (Din aceeași grupare fac parte şi rechinii, pisicile de mare şi alte specii de pești care au supraviețuit pînă azi.) Deși nu au schelet osos, sturionii au corpul protejat de cinci rînduri de scuturi osoase, iar asemenea scuturi osoase s-au păstrat, ca fosile, în straturile geologice. De ce au nevoie de scuturi osoase cînd ei trăiesc în apă? Pentru că în cea mai importantă etapă a vieții lor, cînd trebuie să se reproducă, majoritatea celor 27 de specii de sturioni călătoresc din mări sau oceane pentru a-şi depune icrele în fluviile unde s-au născut. Toți sturionii sînt specii de pești de apă dulce care s-au adaptat la mări și oceane. Această adaptare s-a produs în ultimii 200 de milioane de ani, odată cu scăderea nivelului oceanului planetar, formarea continentelor și a mărilor interioare.

Pentru ca stadiile timpurii de viață (icre fecundate, embrioni liberi şi larve) să supraviețuiască, sturionii s-au adaptat să depună icrele în locuri cu fund pietros, unde au nevoie de cele două rînduri de scuturi osoase de pe burtă pentru a se proteja. Mai mult, în călătoria lor către locurile de reproducere din fluvii, sturionii întreprind unele dintre cele mai lungi migrații. Uneori sînt nevoiți să treacă prin cataracte, cum erau cele din defileul Porțile de Fier de pe Dunăre. Or, pentru a trece de asemenea cataracte pline de stînci, unde apa fluviului curge cu viteze foarte mari, sturionii şi-au dezvoltat un incredibil sistem de ancorare. Deși sînt pești cartilaginoși, primele radii sau raze din înotătoarele de la piept sînt din os, iar articulația care le susține de corp are particularitatea că, odată răsfirate, radiile nu mai pot fi îndoite în față, iar peștele se fixează cu ele printre pietrele de pe fund. Așa se poate odihni pentru a continua să se „cațere“ pe stîncile peste care apa curge vertiginos. Este un fel de „alpinism subacvatic“.

Pentru că sînt pești care trăiesc la toate vîrstele doar pe fundul apei şi preferă totdeauna apele adînci, sturionii au dezvoltat în abdomen o vezică înotătoare care comunică cu esofagul printr-un tub (ductus pneumaticus). La fel ca un submarin – sau mai degrabă submarinul la fel ca sturionii –, ei elimină aer şi se scufundă la mari adîncimi fără prea mare efort. Din motive care țin de strategia lor de supraviețuire – şi după 200 de milioane de ani putem spune că sînt maeștri ai supraviețuirii –, sturionii nu ies aproape niciodată la suprafața apei. Poți să trăieşti o viaţă întreagă la malul Dunării fără să vezi vreodată sturioni, care nu pot fi prinși cu undița. Excepție face o singură specie din Dunăre, cega, care trăiește, se reproduce şi se hrănește toată viața în apă dulce, fără să migreze în mare. Cega poate fi prinsă pescuind la fundul apei cu momeală vie (efemeridele), iar pescarii amatori de pe Prut, Tisa, Mura, Drava, Sava sau Mureșul inferior știu asta de mult timp.

Doar patru specii

De ce, cînd şi unde migrează sturionii? La aproape toate speciile de pești, o parte importantă din icrele fecundate depuse de femele sînt consumate de alte specii de pești. Unele specii își îngroapă sau își păzesc icrele pînă la eclozare. Așa fac, spre exemplu, somonii din America de Nord sau Orientul Îndepărtat şi somnii din Dunăre. Sturionii au dezvoltat o strategie integrată de supraviețuire a stadiilor timpurii de viață: ei depun icrele pe fundul pietros pentru a se lipi de pietre şi a nu fi purtate de ape sau prădate de guvizi. După eclozare, embrionii liberi ai sturionilor au strategii de supraviețuire diferite. În Dunăre, cei de morun se ascund în crevase, unde așteaptă să li se formeze înotătoarele, tubul digestiv şi vezica înotătoare, pentru a putea înota suficient de bine şi a scăpa de guvizi. Cei de păstrugă şi de nisetru se ridică în curentul apei imediat după eclozare și se răspîndesc în fluviu. Strategia lor este de tipul „scapă cine poate“.

Care sînt speciile din Dunăre şi de pe coasta românească a Marii Negre? Istoric, am avut șase specii. Morunul, nisetrul, șipul şi păstruga erau aşa-numitele specii migratoare anadrome. Înainte de construcția primului baraj de la Porțile de Fier (1974), migrau pentru reproducere pînă în Ungaria și Slovacia, uneori chiar pînă la Viena. Din cauza folosirii capcanelor cu garduri din bîrne, numărul celor care ajungeau atît de departe s a redus enorm înainte de anul 1900. (Vezi gravura care arată o asemenea capcană din bîrne instalată la Tufești, în amonte de Brăila.) Cega și viza însă rămîneau în Dunăre toată viața, deși migrau pentru reproducere și pentru hrănire. Azi mai trăiesc în Dunăre doar patru specii: morunul, nisetrul, păstruga şi cega.

De ce era și este nevoie de migrații? Puii de sturioni au nevoie să găsească zone cu fund nisipos mîlos unde trăiesc viermi, crustacee și larve de insecte. La vîrsta de o lună, puii de morun încep să se hrănească în Dunăre cu larve şi cu puii altor specii de pești, fiind singurii sturioni de la noi cu gura foarte mare care ajung în Marea Neagră să vîneze, precum rechinii, bancurile de scrumbii, stavrizi şi hamsii. Puii de morun își formează destul de repede o adevărată „armură“ de scuturi osoase, avînd vîrfurile din mijloc fosforescente şi extrem de tăioase. (Vezi puii de morun şi de păstrugă capturați la la Stația de Monitorizare a Peștilor Migratori de la Isaccea.)

Iată de ce sturionii sînt o specie-fanion. Cît despre starea lor actuală, de ce sînt o specie periclitată critic, poate într-un articol viitor. 

Radu Suciu este cercetător ştiinţific, fondator şi conducător al Grupului de Cercetare a Sturionilor din cadrul Institutului Naţional de Cercetare şi Dezvoltare a Deltei Dunării din Tulcea (www.ddni.ro, rosturgeons.wordpress.com).