Vă propun un exerciţiu de creativitate: încercaţi să vă imaginaţi cîteva personaje precum un şef de trib amerindian sub coroana din pene de vultur, Iulius Caesar sub cununa de lauri sau Ludovic al XIV-lea sub mantia de hermină rîzînd cu gura pînă la urechi. Dacă nu reuşiţi, perseveraţi încercînd cu Stalin, Hitler, Ceauşescu sau Putin. Şi dacă tot nu reuşiţi, încercaţi, vă rog, să vă întrebaţi de ce.
Un posibil răspuns, primit fără să-mi fi pus întrebarea, mi-a fost oferit în studenţie de către profesorul care preda cursul de Doctrine Politice Contemporane şi care, la începutul primul curs, ne-a spus: „…şi să nu uităm că politica are de-a face cu puterea, iar cu puterea, dragii mei, nu e de glumit“. Era doar un avertisment elegant cu privire la faptul că a discuta „liber“ despre politică implică şi oarece riscuri, dar pe care acum îl înţeleg şi ca pe un adevăr profund despre semnele şi însemnele puterii.
Are puterea nevoie să se enunţe prin hlamide, pene, lauri, coroane, sceptre, cîrje şi alte astfel de însemne exterioare strălucitoare? Aş spune că nu întotdeauna, e suficient să ne amintim de personaje precum E.J. Hoover, Goebbels sau Dzerjinski, care au deţinut-o din plin fără a avea nevoie de asemenea accesorii.
Şi atunci are sau nu puterea – cea cu majuscule, cea rîvnită de către cei însetaţi de ea – nevoie de vreun fel oarecare de însemne? Nu ştiu dacă are nevoie, dar cred că, într-un fel sau altul, ea ţine să se „semnaleze“ cumva, să se facă cunoscută şi recunoscută. Şi cred că un astfel de semn este tocmai cel menţionat cu multă vreme în urmă de profesorul Piscoci: puterea nu ştie de glumă, ea pare mereu, perpetuu şi ireductibil solemnă.
Nu ştiu cum e pentru alţii, dar pe mine acest adjectiv mă trimite cu gîndul la Moarte şi la Prostie, ambele la fel de solemne (chiar dacă din raţiuni fundamental diferite) şi ambele făcînd trimitere la o pierdere, la o lipsă şi la o teamă fundamentală (a vieţii şi, respectiv, a bunei judecăţi).
Dar ce fel de lipsă şi ce fel de teamă ar putea semnala legătura între puterea şi solemnitate? Este oare posibil ca puterea, asumată şi recunoscută de către ceilalţi, să se mai teamă de ceva?
Fără a avea pretenţia de a fi descoperit vreun adevăr universal, vă propun o ipoteză în formă interogativă: să fie oare vorba de legitimitate? Este oare vorba de faptul că unii – desigur, nu toţi – dintre deţinătorii ei trecuţi şi prezenţi au avut sau au conştiinţa nelegitimităţii acestei posesii? Este, cu siguranţă, o discuţie complexă pe care nici spaţiul prezent şi nici cunoştinţele mele de filozofie politică nu-mi permit să o extind.
Mă voi mulţumi să remarc doar această coincidenţă repetitivă, această asociere ce pare a da cont de o posibilă „angoasă de impostură“ a multor deţinători de putere. Astfel, puterea nu doar s-ar enunţa prin solemnitate, ci şi-ar şi ascunde frica profundă de a-i fi devoalată impostura. Cu siguranţă însă, nu toţi „oamenii de putere“ sînt solemni; să însemne asta că cei care nu sînt astfel se simt mai bine aşezaţi înlăuntrul lor din perspectiva legitimităţii?
Personal, tind să cred că da, chiar dacă nu neapărat din aceleaşi motive: unii sînt capabili să rîdă, cînd este cazul, pentru că, dincolo de putere, beneficiază de sprijinul unei reale autorităţi, adică de conştiinţa faptului că identitatea lor nu s-a construit în jurul dorinţei de putere şi nu depinde de deţinerea ei, alţii pot rîde oricînd şi de oricine sau orice pentru că sînt în mod fundamental lipsiţi de empatie şi simţ moral, iar încă alţii pentru că sînt atît de străini de ei înşişi încît, aidoma Împăratului din poveste, chiar cred că haina sau însemnele „îl fac pe om“ şi iau de bune plecăciunile supuşilor (e discutabil însă dacă aceştia chiar deţin puterea sau sînt doar lăsaţi să creadă asta de către adevăraţii deţinători).
Cu siguranţă că subiectul este departe de a fi epuizat, dar eu, după cele scrise aici, voi privi cu chiar mai multă atenţie în spatele „penelor“ de tot felul.
Alfred Dumitrescu este psiholog, psihanalist.