Şocul indiferenţei
Premisele constituirii unei culturi a indiferenţei sînt uniformizarea, criza valorilor, asaltul informaţional, toate acestea dublate de sloganul toleranţei. Mai întîi, avem de-a face cu o linearitate în ceea ce priveşte atît discursul artei, cît şi întregul discurs social. Aceasta se datorează unei deschideri puternice, unei mari puteri de absorbţie, individul devenind un receptacol obedient pentru o multitudine de experimente. Deschiderea întinde totodată capcana unei crize identitare, care afectează toate formele de manifestare: distincţia artă/non-artă devine relativă, valoarea este supusă aceluiaşi fenomen de dezintegrare, norma îşi pierde rigoarea... Circuitul informaţional, strîns legat de politica unui consumerism suveran, devine agresiv. Receptorul îşi pierde treptat criteriile de apreciere putînd asimila necondiţionat cam tot ce i se oferă: individului fie îi dispare simţul critic, fie vocabularul critic devine foarte radical, pînă la refuzul absolut. Această polarizare aduce în lumină una dintre trăsăturile principale ale grilei actuale, anume indiferenţa. Dispar nuanţele, iar interpretarea intră sub semnul extremelor. Noua politică a toleranţei, care respinge un principiu coordonator, face loc marginalului, propulsîndu-l pînă în straturile superioare ale ierarhiei. Întregul mecanism de selecţie este pus, astfel, la îndoială. Mobilitatea sistemului devine, în ultimă instanţă, un factor puternic de dezechilibru: "Astfel, libertatea culturală apare în lumina lipsei de libertate, iar progresul cultural, în lumina constrîngerii. Drept urmare, cultura nu este respinsă; lipsa de libertate şi constrîngerea sînt preţul ce trebuie plătit" (Herbert Marcuse, Eros şi civilizaţie). Jocul impus devine autonom, antrenînd jucătorii într-un ritm al depersonalizării, al rigidităţii şi al indiferenţei. Sînt acestea motive suficiente pentru a declara că arta este muribundă sau că ea a murit deja? Aparent da, căci în plină eră tehnologică se constată decăderea culturii estetice, progresul instaurînd în mod ilicit regresul. Dar, în arta contemporană, unde tehnica informaţiei şi a reproducerii aruncă în mod constant nenumăraţi stimuli asupra receptorului, cea mai bună metodă este chiar utilizarea efectelor de înstrăinare pentru ca acestea să se prefacă într-o nouă familiaritate. Tocmai "înstrăinarea pînă la limita incomprehensibilului" (Gadamer) este legea prin care arta contemporană se poate salva. Preluarea mijloacelor specifice societăţii industrializate şi prezentarea operei de artă sub forma şocurilor implică tocmai denunţarea pericolelor. Cum altfel poate fi revitalizat receptorul amorţit dacă nu prin intermediul unei retorici a şocului bine articulate?! Căutăm, acumulăm şi stocăm la infinit. Trăim sub semnul dez-iluziei valorice şi al formelor iluzorii. Sîntem exponenţii evenimenţialităţii, ai excesului de imagini şi ai informaţiei instantanee. Baudrillard face astfel distincţia dintre mondializare şi universalizare: dacă universalul este sfera în cadrul căreia regăsim valorile, drepturile, libertăţile, cultura şi democraţia, în sfera mondialului deţin monopolul tehnica, piaţa, turismul şi informaţia. Ajungem să mondializăm universalul, punînd, astfel, bazele unei "(in)culturi perfect indiferente". În artă, o primă consecinţă este atracţia pentru anorganic, pentru materialele sintetice: Copacii de beton ai lui Mallet-Stevens au fost expuşi, demonstrativ, chiar în mijlocul unui parc. În arta brută se folosesc materiale precum uleiul de maşină ars, nisipul, rugina, în vreme ce în bad painting Julian Schnabel îşi compune tablourile din fragmente de vesélă lipite pe lemn şi unite prin pictură, totul pe o suprafaţă neregulată. Cu Rockdrill, Jacob Epstein ne oferă o sculptură ce redă metamorfoza torsului uman într-o unealtă, metalul în care este turnată sporind şi mai mult această impresie halucinantă: o asamblare de bile, pistoane şi osii ia locul cărnii şi proiectează înainte, ţinînd în loc de cap şi de obraz o pîrghie metalică. Jake şi Dinos Chapman dezvoltă o fascinaţie morbidă pentru violenţa fizică, prezentîndu-ne o viziune grotescă asupra morţii şi mutilărilor. Sculpturile şi desenele lor ne plasează într-o atmosferă esenţialmente chtoniană condimentată cu acte şi manifestări ale agresiunilor sexuale, totul prezentat în modul în care un voyeur dezvoltă, adolescentin, atracţia pentru horror. Artiştii îşi declară intenţiile vizuale în termenii unei recuperări a plăcerii de a lua contact indirect cu astfel de manifestări: "Căutăm să recuperăm fiecare formă de terorism cu scopul de a oferi privitorului un anume tip de plăcere a terorii, un anume tip de convulsie burgheză." Una dintre cele mai cunoscute lucrări ale fraţilor Chapman este Great Deeds Against the Dead, unde se reproduce formal lucrarea lui Goya Orori ale războiului. La o privire superficială, lucrarea ar putea fi văzută ca o provocare în stil pop-art, numai că lucrurile se complică datorită unor trucuri: protagoniştii scenei abominabile sînt castraţi şi, astfel, prezentaţi sub o aură androgină. În plus, este folosit simbolul Christului, crucificat pentru a recrea într-un postmodernism dez-umaniza(n)t întregul imaginar născut din dogma creştină. În Hell, cea mai elaborată lucrare a celor doi, o svastică imensă reuneşte 5.000 de figurine pictate, reprezintînd soldaţi nazişti sau mutanţi surprinşi în mijlocul unui proces de tortură şi multiple mutilări. Orgia aminteşte de picturile lui Hieronymus Bosch. La nimic nu ne pricepem mai bine decît la a născoci mijloace de dominare şi de controlare, de a dispune în mod sistematic de toate lucrurile care, în cele din urmă, se întorc împotriva noastră. "Singura totalitate pe care tehnologia o construieşte, o reproduce şi o face invulnerabilă în mod sistematic este totalitatea tehnologiei înseşi, tehnologia ca sistem închis, ce nu tolerează nici un corp străin în interiorul său, devorînd şi asimilînd cu zel tot ce-i iese în cale. Tehnologia reprezintă singurul individ adevărat. Suveranitatea sa poate fi doar indivizibilă şi fără excepţie. Oamenii, cu siguranţă, nu constituie o excepţie", ne anunţă apocaliptic Zygmunt Bauman în Etica postmodernă. În cadrul acestei paradigme, este oare posibil ca pînă şi realitatea să (ne) devină indiferentă!?
