SOCIETATE - Migraţii şi reveniri

Am încercat să răspundem la întrebarea din titlu în luna septembrie a acestui an, prin intermediul a 16 studenţi, coordonaţi în teren de patru doctoranzi ai Departamentului de Sociologie din Universitatea Bucureşti, în cadrul unui sondaj la Madrid, finanţat de Fundaţia Soros România (raportul cercetării este în curs de redactare). Dintre cei peste 800 de intervievaţi, 70% au răspuns că vor să revină în ţară. Se poate spune, pornind de aici, că aproape trei sferturi dintre românii din Spania sau, mai precis, din regiunea Madrid vor reveni în ţară de mîine, poimîine sau de la anul? Nu, nici vorbă. Intenţiile au grade diferite de structurare, orizonturi de timp diverse şi rate diferite de conversie în comportamente. Dacă aşa stau lucrurile, nu cumva discuţia în termeni de intenţii este o pierdere de vreme? Nu. I-am întrebat pe românii madrileni cu gînduri de revenire acasă, în cît timp au de gînd să revină în ţară. Aşa am aflat că numai 14% intenţionează să revină acasă în decurs de un an şi 33% în intervalul de la doi la cinci ani. Altfel spus, în următorii cinci ani, aproximativ jumătate (47%) dintre imigranţii români din Madrid ar dori să revină (echivalentul a 65% din totalul celor care au de gînd să se întoarcă). Putem spune acum că "vor veni acasă jumătate dintre românii din Madrid"? Iarăşi, nu. Migrantul ştie, ca orice om, că planurile au costuri, obstacole, avantaje, şanse diferite de împlinire. Şi cum el este cel mai bun specialist sau evaluator pe tema planurilor proprii de viaţă, l-am întrebat, în continuarea explorării, "cît de sigur sînteţi că veţi reveni în ţară", dacă a declarat că ar dori să se întoarcă. După sita intenţiei de revenire şi cea a orizontului de timp de întoarcere acasă am adăugat-o pe a treia, cea a probabilităţii de împlinire a intenţiei. Aşa, cernută prin trei site, informaţia despre intenţia de revenire devine mult mai consistentă, de luat în seamă. Din totalul celor intervievaţi, cei care declară că ar dori să revină în următorii cinci ani şi, în acelaşi timp, susţin că sînt siguri sau foarte siguri de revenire reprezintă aproape o treime (32%). Acesta pare să fie procentul celor care au efectiv un plan de întoarcere în ţară. Este, cred, ponderea maximă a celor care pot fi aşteptaţi să se întoarcă acasă din totalul imigranţilor români aflaţi în Spania. Am spus Spania pentru că, din datele de care dispunem, obţinute prin sondaje diferite, profilul imigranţilor români din Madrid nu diferă foarte mult de cel al imigranţilor români din alte zone ale Spaniei. Remus Gabriel ANGHEL Migraţie de întoarcere sau depopulare? Migranţii din România reprezintă comunităţi importante în cîteva state europene. Conform datelor existente, discutăm astăzi de aproximativ un milion de migranţi în Italia, 700.000 în Spania, 400.000 în Germania, 180.000 în Ungaria. Din studiile de migraţie se cunoaşte faptul că fiecare migraţie este însoţită de o migraţie de retur, dar de dimensiuni mult mai mici; şi faptul că migranţii, odată plecaţi, trăiesc între două lumi, cea de destinaţie şi cea de origine. Dar la fel de bine se ştie că, deşi mulţi migranţi trăiesc cu mitul întoarcerii, prea puţini se întorc efectiv. Sau se întorc pentru a re-emigra, în cazul în care condiţiile întîlnite în societatea de origine nu sînt satisfăcătoare. O serie de argumente şi contraargumente pot ghida un răspuns posibil pentru scenariul întoarcerii sau al depopulării. Scenariul depopulării este susţinut de faptul că migraţia românească s-a realizat prin extinderea reţelelor sociale, care s-au mutat efectiv în Vest: este mai uşor de găsit de lucru, inclusiv în condiţii de criză, în Italia, decît într-un oraş din apropierea localităţii de origine. Reconversia profesională a migranţilor este mai bună decît în România. Europa de Vest are o populaţie îmbătrînită unde nevoia de forţă de muncă va fi în continuă creştere, mai ales în serviciile de îngrijire şi muncile mai prost plătite. Salariile vor fi mai mari decît în România, timp de mulţi ani de aici înainte. Apoi, migraţia şi întoarcerea depind de migraţia familiilor. Trimiterea copiilor la şcoli în Europa de Vest face mai improbabilă întoarcerea. De asemenea, traiul este mai bun pentru migranţii români în societăţi mai puţin corupte şi cu servicii sociale bune. În fine, revenirea este un proces dificil, adesea la fel de dificil ca migraţia iniţială, iar migranţii români, în calitate de cetăţeni europeni, au drepturi extinse faţă de migranţii din alte ţări. Scenariul întoarcerii ar putea fi argumentat prin faptul că totuşi migranţii români lucrează pe piaţa de muncă secundară şi adesea au pierdere de status social. Criza actuală a lăsat mulţi români fără locuri de muncă pe pieţe care oricum nu mai erau la fel de prospere ca înainte. Creşterea salariilor din România poate crea stimulente pentru reîntoarcere. În context european, au existat migraţii de întoarcere însemnate în cazul Italiei şi Spaniei, după criza petrolieră şi intrarea în Piaţa Comună. Un scenariu similar ar fi posibil şi în cazul românesc. Trăim însă într-o perioadă în care migraţia nu mai are modele clare şi fiecare dintre cele două scenarii sus menţionate este posibil. Horváth ISTVÁN Coloniştii, muncitorii şi oportuniştii În funcţie de durata rezidenţei şi formele de încorporare în societăţile de destinaţie, putem distinge mai multe straturi ale diasporei româneşti recent emigrate. Pe de o parte, sînt aceia pentru care migraţia a însemnat o posibilitate de mobilitate nu numai spaţială, dar şi o creştere a status-ului lor social: specialişti înalt calificaţi, mici antreprenori, muncitorii angajaţi formal şi integraţi în variate sisteme şi scheme de protecţie socială. Aceştia (să-i numim convenţional colonişti) de regulă nu numai că sînt şi rezidenţi legali ai ţărilor respective, dar şi-au reunificat familiile, şi-au dezvoltat competenţe lingvistice şi culturale, relaţionează cu statele în care trăiesc. Pe termen lung nu exclud revenirea în ţară, dar pe termen mediu îşi întăresc rădăcinile în ţările de emigrare. O a doua categorie o reprezintă cei care sînt integraţi aproape exclusiv pe piaţa forţei de muncă, fără alte semne notabile de integrare socială (să-i numim muncitori în străinătate). Majoritatea lor lucrează informal (la negru), ceea ce nu înseamnă neapărat că nu au relaţii de muncă relativ stabile sau de durată. Dată fiind nevoia economiei de forţă de muncă ieftină, este destul de frecvent ca autorităţile să tolereze existenţa acestui strat. Cu toată permisivitatea, emigranţii evită contactul cu autorităţile şi instituţiile publice, în soluţionarea problemelor lor ei se bazează cu precădere pe reţele sociale private. Nu exclud nici un sejur foarte îndelungat în străinătate, nici o revenire şi o şedere de durată în România. În fine, o a treia categorie sînt oportuniştii, emigranţi care nu au o poziţie stabilă pe piaţa forţei de muncă, cu angajări ocazionale şi de scurtă durată. Pentru a-şi duce traiul, apelează la o multitudine de surse alternative, folosesc toate ocaziile care se ivesc, inclusiv acţiuni criminale. Precaritatea modului de a căpăta resurse este dublată de cea a condiţiilor de viaţă (traiul în părăseli). Criza economică are un impact diferenţiat asupra acestor categorii. Emigranţii numiţi aici colonişti, chiar dacă sînt mai vulnerabili (fiindcă sînt primii concediaţi) decît muncitorii autohtoni, totuşi beneficiază de o anumită protecţie. Remigraţia lor este relativ puţin probabilă. Categoria muncitorilor în străinătate este într-o altă situaţie. Pe de o parte, sectoarele în care lucrează pot fi afectate de recesiune (construcţiile), pe de alta - în contextul unui şomaj în creştere, valoarea relativă a poziţiilor pe care le ocupă pe piaţa forţei de muncă se schimbă, ei putînd intra în competiţie cu muncitorii autohtoni. În funcţie de posibilităţile care se ivesc în România, aceştia pot lua serios în considerare reîntoarcerea (definitivă, temporară?) în ţară. Oportuniştii sînt afectaţi parţial de această criză. Cei care îşi asumă situaţia în speranţa unui viitor mai bun pot fi descumpăniţi şi se pot decide pentru reîntoarcere. Date şi statistici Migraţia forţei de muncă româneşti în străinătate a început în perioada 1990-1995. Rata de emigrare anuală în această perioadă nu a depăşit însă nivelul de 5% din totalul populaţiei. Cea de-a doua etapă, cu o rată ceva mai mare, ţine din 1996 pînă în 2001. Abia după obţinerea accesului în spaţiul Schengen, în 2002, lucrul în străinătate devine un fenomen de masă, cu o rată cuprinsă între 10 şi 28%. Iniţial, în prima etapă, cei care au plecat au fost preponderent bărbaţi. Ulterior, raportul dintre sexe a început să se echilibreze, astfel încît, începînd cu 2001, migrarea bărbaţilor în raport cu femeile ajunge la 55%, şi apoi la 45%. Şi direcţia de migrare s-a modificat în timp: dacă la începutul anilor ’90 principalele centre de atracţie au fost Israelul şi Turcia, în ultimii ani atracţia maximă se îndreaptă spre Italia şi Spania. Datele de mai sus se regăsesc într-un studiu din 2006 - Locuirea temporară în străinătate. Migraţia economică a forţei de muncă (editat de Fundaţia pentru o Societate Deschisă, Bucureşti, 2006). Coordonatorul studiului, sociologul Dumitru Sandu, consideră că, în 2007 şi 2008, tendinţele anului 2006 s-au menţinut, în mare parte. Se poate vorbi doar de o creştere a numărului de români plecaţi, şi de două schimbări în structura migranţilor: o pondere mai mare a celor calificaţi, precum medicii, pe de o parte; şi a celor situaţi la polul opus, cu nivel scăzut de calificare şi resurse reduse de integrare în societatea de destinaţie (prostituatele şi infractorii) - pe de alta. De asemenea, se reduce selectivitatea migraţiei: componenţa celor care pleacă la muncă în străinătate este similară cu cea a populaţiei rămase acasă. De pildă, se poate vorbi de o pondere aproape egală a bărbaţilor şi a femeilor: 51% bărbaţi vs 49% femei. În privinţa vîrstei, majoritatea celor care pleacă sînt persoane între 18 şi 50 de ani, provenind din toate regiunile ţării, şi nu doar din Moldova şi Ardeal, cum se întîmpla în fazele de început. Singurele date exacte de care dispun sociologii privitoare la anul 2008 sînt cele despre banii trimişi în ţară: conform BNR, în 2007 migranţii au trimis 7 miliarde de euro; în 2008, cifra a crescut la 9 miliarde. Principalele ţări de destinaţie au rămas Italia (pe locul 1) şi Spania (pe locul al doilea, dar cu o pondere crescută). (I. P.)