În decembrie 1989, Partidul Comunist Român avea în jur de patru milioane de membri. Aproximativ 18% din populația țării. Adeziunea se făcea individual și benevol, însă parcursul era deja trasat de la „centru”. Calitatea de membru al partidului unic era aproape o precondiție – uneori explicită, alteori doar subînțeleasă – pentru a obține mai repede o locuință, pentru angajarea într-un post mai bun, pe scurt, pentru a avansa în viață. Mai ales în ultimii ani ai comunismului, pe fondul inflației de adeziuni, carnetul de membru era în același timp esențial și inutil. Odată cu Revoluția, același document a devenit un stigmat. Nu-i de mirare că mulți au ales să-și ardă ritualic carnetul de membru, în piața publică.

Instaurarea democrației și a pluralismului politic a conferit apartenenței la un partid sau altul relevanță. În primii ani de după Revoluție, adeziunea la un partid sau altul era o chestiune de identitate definită, uneori, prin alteritate. Ești „cineva” și pentru că ai intrat în cutare partid. Ești angajat politic, deci participi, activ, la democrație. Dar maturizarea partidelor și rafinarea doctrinelor nu au adus claritate în viața politică. Alianțele de conjunctură și rutina vieții parlamentare au făcut ca afilierile ideologice să nu mai conteze. Relevante sînt doar relațiile de obediență din interior, disciplina, contribuția adusă la consolidarea partidului. Sistemul electoral proporțional a consacrat această responsabilitate față de lideri, de care depinde poziționarea pe listele electorale, și nu față de alegători, care votează, abstract, o listă.

Transferurile dintr-o tabără în alta, atunci cînd partidul ori alianța aflată la putere se clatină, fragilizează democrația și erodează încrederea în partide: există deputați și senatori care au trecut prin patru partide aflate în cîmpuri ideologice diferite: e oportunism, e detașare față de voința electorală, dar e un fenomen sancționat doar moral, nu politic.

La nivel local, fenomenul e încă și mai extins. Primari care au căpătat o anumită notorietate – uneori, pe baza unor performanțe administrative vizibile, alteori doar prin demagogie ieftină – își schimbă partidul în funcție de cine guvernează pentru a asigura accesul comunității respective la fondurile controlate de la București. Tot oportunism e și acesta, chiar dacă mai benign, căci încurajat de un sistem de atribuire a fondurilor aflat sub comandă politică.

Însă nu doar funcțiile elective și posturile grele sînt subordonate, ci și pozițiile administrative mai puțin vizibile. Un documentar realizat de Recorder a arătat, recent, cum „omul de la partid” e împins pînă și-n posturile care cer competență și nu obediență. Lecția e devastatoare: competența e irelevantă dacă nu e dublată și de o afiliere la partidul aflat la putere. Ba chiar competența e cu totul irelevantă: pentru a obține un post bine plătit și cu influență e suficient să fii membru de partid.

Apoi, mai e mentalitatea că nu ești angajat politic dacă nu intri în partid. Ca și cum apartenența la un partid ar fi singura formă de activism politic. Această atitudine, care se manifestă uneori sub formă de reproș voalat, s-a instalat mai ales printre reprezentanții partidelor așa-zis „noi”, construite inițial pornind de la mișcări civice de opoziție. Partidele derivate din fenomenul #rezist, aflate acum în spectrul Puterii, operează cu același tip de clivaje ca partidele „vechi”.