La finele anilor ’90 am devenit homosexual. Mă rog, e un fel de-a spune. S-a aflat însă public, carevasăzică. Am trimis cîteva articole la un număr de publicații (prima a fost Dilema, la invitația lui Alex. Leo Șerban), arătînd că pedeapsa cu închisoarea (de la 1 la 5 ani) pentru homosexualitate nu e tocmai o soluție. Nici pentru noi, nici pentru Biserica Ortodoxă în hotărîrea-i nestrămutată de a-și arăta dragostea pentru cei ca mine, bărbați și femei de orientare homosexuală. După publicarea, cred, a două articole pe această temă, am primit ordin de evacuare fără drept de apel. Mai întîi din facultatea de teologie ortodoxă unde studiam în acei ani, apoi din organizația de caritate în care lucram pentru mai binele cîtorva familii sărace, sfîrșind cu încheierea abruptă a unor relații de prietenie și de familie.

Astăzi îmi zic, consolator, că nici nu era de așteptat să fim tratați altfel ca gay sau lesbiene pentru simplul motiv că societatea acelor ani credea că facem rău. Iubeam un alt bărbat, tulburam deci ordinea macrocosmică și buna rînduială a societății de tranziție. Într-una din publicațiile sale, ASCOR profețea că eliminarea legislației anti-gay va precipita a doua venire a lui Iisus. Existența noastră publică ne transforma în sabotori ai valorilor şi tradițiilor neamului și Bisericii din care făceam totuși parte. Homosexualitatea nu era pe atunci o simplă orientare sexuală, ci răul moral și spiritual care urma să deșire sistematic fibra morală a României. Această inocentă teorie, întreținută sistematic de către BOR, organizații-satelit și Parlament, a făcut  ca zeci de oameni să înfunde pușcăriile după 1990, pe baza faimosului articol 200. Pentru unii dintre noi, idealul acelor primi ani de post-comunism era să nu facă pușcărie.

După 2002, odată cu eliminarea articolului 200 din Codul Penal, s-ar zice că am intrat în rîndul lumii. Unde mai pui că România a reușit să adopte o legislație antidiscriminare. Adicătelea, ne puteam apăra drepturile dacă puteam dovedi că eram discriminați la locul de muncă, la școală, în instituții publice ori private. Mentalitatea generală a rămas pe mai departe ostilă. Dacă e să ne uităm la rapoartele periodice ale Fundamental Rights Agency a Uniunii Europene, rămînem țara cu cei mai mulţi cetăţeni care nu vor să aibă de-a face cu homosexualii și romii. Persoanele transgender nici măcar nu sînt luate în discuție, fiind tratate pe mai departe drept mutanți, creaturi hibride, cu o identitate ambiguă și cam bizară. Ce anume face totuși să băltim în această stare de dispreț social față de cei care nu sînt după chipul şi asemănarea majorității populației?

Într-un dialog recent cu un distins teolog și apărător public al valorilor Coaliției pentru Familie, am aflat că nu dispunem totuși de ansamblul calităților umane care definesc România profundă. Nu intrăm în categoria „prea bun, prea ca la țară“. Să fie homosexualitate și la noi, fie, însă doar sublimată. Și doar dacă nu ne vede lumea în stradă, ca să nu aibă vreun șoc estetic. Dacă Platon reușea să-și sublimeze năravurile homosexuale, noi de ce n-am putea, mă rog? Unde mai pui că nici nu sîntem cine știe ce experți în știința conjugală și de creștere a copiilor. Mai rău, producem confuzie. Nu se poate imagina, și basta, o familie formată din două femei cu al lor copil adolescent. Nu și nu, căci junele nu ar ști cum să-și numească mamele. Asta dilemă pentru România! Problema majoră a societății noastre nu ține de cîți copii sînt părăsiți ori bătuți de părinții lor biologici, cît de greu e să-i crești fără un sprijin real din partea statului, cîte fete adolescente nasc și sînt mame. Aș, problema e că unora le lipsește imaginația (și curiozitatea) de a afla cum se raportează la ai săi părinți fiul ereticei familii.

Da, nu credem că „a fi“ familie înseamnă necesarmente „a avea“ copii. Drept e, nu avem aceleași rituri simbolice precreștine de a cumpăra ori de a răpi mireasa, nu intrăm în hora îmbisericită a lui „Isaia dănțuiește“, nu valorizăm puritatea miresei virgine și tevatura din jurul nopții nupțiale care e de dorit cu sînge. Da, unii dintre noi avem copii și-i creștem responsabili. Și ca noi mai sînt în această țară europeană multe alte familii, cît se poate de heterosexuale, care nu sînt căsătorite, din varii motive. Avem, de asemenea, mulți tineri care trăiesc și formează familii de facto. Dintotdeauna în istorie, însă, au existat și familii care nu sînt formate din soți căsătoriți. Nu puțini dintre români trăiesc azi în aceste familii ce nu sînt întemeiate pe baza căsătoriei. Lor cine le apără drepturile? 

Florin Buhuceanu este directorul aso­ciației ACCEPT.