- interviu cu Oleksiy SEMENIY -

Este unul dintre cei mai articulaţi analişti de politică externă din Ucraina, consultant pentru „United World“ International Foundation on International Affairs din Ucraina. Oleksiy Semeniy a participat la ambele ediţii ale Forumului Civic România – Ucraina, atît la Bucureşti cît şi la Kiev, şi e interesat activ de relaţia dintre UE şi Kiev.

Cum a început şi unde a ajuns Maidanul? Cît mai e vorba despre UE, cît este politică, cît revoltă. Ce vor cetăţenii de pe baricadele din centrul Kievului?

Prima săptămînă a fost despre UE. Pe 29 noiembrie 2013, cînd decizia lui Ianucovici de a nu semna Acordul de Asociere cu UE a fost luată la Vilnius, au apărut primele proteste, paşnice, ale unor tineri care nu voiau să fie asociaţi cu nici un partid politic şi doreau să-şi exprime dezamăgirea faţă de această decizie a guvernului.

Lucrurile s-au schimbat cînd, în noaptea de vineri spre sîmbătă, oamenii din Piaţă, în majoritate tineri, cam pînă la 1000 de persoane, au fost bătuţi de forţele de securitate. Unii au fost urmăriţi, fugăriţi şi prinşi la peste un kilometru de locul protestului. De atunci, lucrurile au explodat şi, foarte rapid, au apărut fotografii de la violenţe, multe relatări în presă, iar protestul a început să ia alte direcţii. Oamenilor, tinerilor care fuseseră în Piaţă pînă atunci li s-au alăturat şi lideri politici. Alături de aceştia au venit şi alţi cetăţeni care erau efectiv revoltaţi, şocaţi de ceea ce li se întîmplase tinerilor în noaptea în care au fost evacuaţi de forţele de ordine. Abia în duminica acelei săptămîni (începutul lui decembrie 2013, n.n.) oamenii au fost chemaţi pe Maidan şi aproximativ 300-400 de mii de persoane au venit în centrul Kievului, revoltate de violenţele împotriva tinerilor. Forţele de ordine au vrut şi atunci să-i evacueze pe oameni sub pretextul tradiţiei de a împodobi pomul de Crăciun în centrul oraşului. Dar din după-amiaza acelei duminici, Maidanul a început să fie ocupat. Nici liderii aşa-numitei opoziţii nu se aşteptau ca să apară atît de multă lume.

Cum vedeţi acum condiţionalităţile despre care Bruxelles-ul a vorbit multă vreme, pentru semnarea Acordului de Asociere?

Voi spune foarte deschis şi foarte cinic. Ianucovici a jucat practic jocul ce i-a fost propus. Jocul UE nu a fost mai puţin cinic. Existau o serie de condiţii care trebuiau îndeplinite de Ucraina, de la sfîrşitul lui 2012, aşa cum arată concluziile Consiliului European de atunci, aşa cum a fost stipulat, în februarie anul trecut, la summit-ul UE – Ucraina, aşa cum apărea pe lista lui Fule (comisarul UE pentru Extindere, n.n.). Toată chestiunea semnării Acordului de Asociere s-a învîrtit în jurul condiţionalităţilor. Şi dacă UE a constatat că nu s-a făcut ce era de făcut, atunci ce s-a întîmplat în noaptea de la Vilnius? Nu mai era nici o condiţie, ci doar acel „Semnează!“. Sau ce s-a întîmplat la Vilnius a fost un joc? Înţeleg că, pentru multe decizii, UE are nevoie de consens, că este greu să aibă întotdeauna o opinie unitară. Dar cînd ai ajuns la un consens trebuie să fii consecvent.

Punctul de pornire acesta a fost: nu avem plan B, acestea sînt condiţiile pentru Ucraina. Cel mai bine ar fi ca experţii şi consilierii care au lucrat la această agendă UE şi la negocieri să îşi limpezească minţile, să înţeleagă ce este Ucraina, ce este cu Ianucovici, ce e cu opoziţia.

Cei care au pregătit aşa-numitele negocieri trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru că au greşit nu doar faţă de Ucraina, ci şi faţă de UE. Pentru că e evident că s-a greşit. Îşi va pierde cineva job-ul pentru acest rezultat? UE trebuie să înţeleagă că s-au făcut greşeli şi toată linia negocierilor a dus la rezultatul care s-a văzut la summit-ul de la Vilnius şi care este negativ. Aşadar, nu cred că Uniunea Europeană şi experţii ei şi-au făcut bine temele. Ar fi trebuit să studieze mai cu atenţie nu doar profilul lui Ianucovici, ci şi cine sînt oamenii din jurul lui, cine e partenerul cu care negociezi, cine reprezintă aşa-numita opoziţie, care este istoria recentă şi multe altele. Evident, multe lucruri au fost demarate, dar, după cum arată rezultatul, ele nu au fost prea bine făcute.

Vedeţi Bruxelles-ul pregătit pentru Ucraina, într-un viitor apropiat? Lucrează la o nouă abordare, mai pragmatică pentru Kiev şi pentru Parteneriatul Estic?

Da şi nu. Ceva trebuie schimbat în primul rînd în relaţia Bruxelles-ului cu Rusia. De altfel, abordarea experţilor UE la nivel înalt nu s-a schimbat nici în ultima perioadă, cînd Ucraina devenise importantă pentru Parteneriatul Estic. În 2011 şi 2012, în ciuda discuţiilor legate de Parteneriat, Ucraina nu era o miză sau, mai exact, nu era încă atît de sus pe agendă. Negocierile s-au purtat într-un soi de ignoranţă faţă de factorul Rusia, prezumţia era că Rusia nu va interveni, că nu se va pune problema aşa, că avem exemplul Georgiei etc. Iată unde sîntem. Sîntem în faza unui joc de sumă nulă între UE şi Rusia. Soluţiile „win-win“ încă se lasă aşteptate, iar acest joc de sumă nulă, în cazul Ucrainei, este contraproductiv şi ne afectează.

Credeţi că vecinii europeni importanţi ai Ucrainei vor mai avea entuziasmul şi ambiţia de a sta alături de această ţară în a o sprijini în drumul său spre Europa? Există aşteptări în acest sens? De la Polonia, de la România, de exemplu?

Au fost multe poveşti cu Făt-Frumos şi zîne, unele dintre ele promovate chiar de experţii europeni, despre care vorbeam mai devreme. Avem nevoie în Ucraina de clarificări interne. Ar trebui să ajungem la un consens majoritar în interiorul ţării cu privire la ce vrem de la UE – vrem integrarea, vrem să rămînem unde sîntem, avem alte opţiuni? Aceste lucruri trebuie bine definite, ce vrem şi de ce avem nevoie, ce este în interesul nostru. Apoi, trebuie evaluate celelalte opţiuni, trebuie evaluate costurile fiecărei variante, iar dacă există o majoritate pentru o anume preferinţă, ne-o permitem? O putem explica partenerilor noştri, vecinilor noştri? Aşadar, sînt întrebări importante care nu au un răspuns clar în momentul de faţă.

Le spun de trei ani partenerilor noştri europeni: dacă sînteţi serioşi în privinţa Ucrainei, trebuie să înţelegeţi şi să clarificaţi două chestiuni esenţiale, la nivel strategic: perspective clare de integrare şi ridicarea vizelor. Aceste probleme trebuie definite în termeni de alb şi negru, şi chiar am fost destul de provocator, în această privinţă, spunîndu-le partenerilor europeni că trebuie să ştim clar ce înseamnă opţiunea UE – include o perspectivă clară de aderare? Nu condiţii. Doar opţiune clară: da sau nu. Chiar şi un „nu“ ar fi o opţiune pentru că este un răspuns clar. Ei bine, nu e deloc aşa. Declaraţiile continuă să rămînă la nivel diplomatic, optimiste, dar foarte confuze: este timp, sînt anumite condiţii, uşa e încă deschisă, uşa e acum mai puţin deschisă decît a fost înainte etc. Şi nu am apucat să vorbim de bani. A doua problemă care trebuie clarificată e legată de vize. Există anumite semnale din partea populaţiei, există şi printre cei de pe Maidan oameni dezamăgiţi de politica UE, de abordarea UE faţă de Ucraina. Am sesizat astfel de sentimente acolo. Avem, din 2007-2008, Planul pentru liberalizarea vizelor şi negocierile pentru vizele pe termen scurt, dar în nici una dintre privinţe nu sînt progrese prea mari, dimpotrivă. Condiţiile pentru a obţine viza Schengen, de către ucraineni, s-au înrăutăţit în ultimii doi-trei ani. Te poţi juca cu aceste subiecte, dar nu pentru mult timp. Pe de o parte, există declaraţiile oficiale din partea UE: da, vă vrem, vă sprijinim, sîntem aproape, de partea voastră, dar cînd oamenii se duc să obţină vize pentru spaţiul Schengen se lovesc de o birocraţie incredibilă şi de piedici. De exemplu, cetăţeni care au avut viză pe doi sau trei ani, cînd fac o nouă cerere, primesc doar vize pe termen scurt, cîteva săptămîni, cu o singură intrare. 

Kiev, 23 ianuarie 2014 

a consemnat Bianca TOMA