Mulți cred că termenul „rom“ e un moft postdecembrist. Denumirea însă era folosită deja în anii ’50: „Cei șase romi din colectiv, cu copiii lor, înjghebaseră o bandă tuciurie de lăutari care cîntau înfocat“ (Viața Românească, 1952). E o frază care redă destul de bine atitudinea românească față de „problema romă“: din spatele unui menajament terminologic – sîntem amabili, spunem „romi“, nu „țigani“ – răzbate condescendență și imperativul absorbției în clasa muncitoare, al integrării în societatea „multilateral dezvoltată“.
Dilema, dificultatea abordării temei rome, este, cred, simultaneitatea vîrstelor, a epocilor acestui neam: romii sînt „vechi“ și sînt „noi“, sînt arhaici și recenți totodată. Închipuiți-vă, de pildă, că în Europa ar coexista două tipuri de germani: nemții pe care îi știm – moderni, prosperi, educați, emancipați, cu bune și cu rele, ca orice altă națiune –, dar și cîteva zeci de triburi germanice, mai mult sau mai puțin itinerante – goți, gepizi, vandali, franci –, care ar trăi, astăzi, ca acum o mie de ani: călări, cu obiceiuri arhaice, cu un cult complicat al morților etc. Cum ar arăta discursul, care ar fi atitudinea față de „germanitate“, în asemenea condiții? Un termen ca „furor teutonicus“, pe care Lucan îl folosea pentru a-i descrie pe vechii teutoni, ar deveni rasist și i-ar irita, pe bună dreptate, pe germanii „vechi“ și „noi“ deopotrivă. Iar un discurs împăciuitorist, „corect politic“, despre germani ca tot unitar, ar fi incomplet, de prisos și ar rata, în cele din urmă, ambele „tabere“.
La fel, abordarea temei rome pendulează între un discurs „orientalist“, etno-antropologic, care îi tratează pe „cei vechi“ muzeografic, ca pe niște vestigii exotice, și unul nivelator, „progresist“, dar, în fond, fără obiect. Căci ce e de studiat și de spus despre sutele de mii de concetățeni de etnie sau origine romă, integrați social, cultural, profesional de generații? Cam tot atît cît e de spus și despre nenumărații Popești, Kovács-i sau Müller-i din România: totul și nimic.
Alcătuirea și destinul limbii romani îmi amintește de idiș. Limba romani are un miez sanscrit, dar e presărată cu cuvinte din limbile țării gazdă, la fel cum idișul are un nucleu ebraic, împănat cu cuvinte germane, slave, latine. Ambelor idiomuri li s-a reproșat în trecut că nu ar fi limbi „veritabile“ și de sine stătătoare. Și ambele au îmbogățit argourile și vocabularul de zi cu zi al multor limbi europene: de la „româneștile“ mișto/nasol, la „pal“ (<phral/frate) și „lollipop“ (măr roșu) din engleză.
Günter Grass vorbește despre „voioșia țiganilor în fața disperării“. Ceea ce îmi amintește de „hazul de necaz“ al românilor, de o atitudine specială în fața adversității. Nu știu dacă e un dat universal, o virtute a oropsiților de pretutindeni sau un dar aparte, pe care romii și românii îl împărtășesc. Și nu știu cine l-a împrumutat de la cine, dar, în tot cazul, a fost o „lașeo buchi“, adică o „treabă bună“.
Ilustraţie de Ion BARBU
