Există teme despre care este dificil să vorbești fiindcă sînt aride: în privința lor, cercetătorul e ținut ca, din puține și firave elemente, săpînd ca în piatră, să construiască o argumentare credibilă care să se impună cu limpezime privirii cititorului. Există, dimpotrivă, teme care-l conduc pe cercetător într-un teritoriu de o bogăție luxuriantă prin care acesta își croiește drum cu dificultate chiar din pricina bogăției înseși: cum să constrîngi abundența faptelor investigate să încapă într-o definiție, cum să le clasifici, cum să le identifici sensul? Reflecția asupra monstruosului și a monștrilor face parte din această din urmă categorie.

Mai întîi, este dificil să circumscrii cîmpul de referință: oare vorbim despre monștri reali (în perspectivă biologică) sau imaginari (monștrii propuși de mitologie, de literatură sau de artele vizuale, de pildă)? Presupunînd că am putea izola, în rîndul umanului, o categorie aparte a monștrilor, care ar fi statutul lor din punct de vedere juridic? Dar din punct de vedere teologic? Se limitează monstruozitatea doar la aspectul exterior? Unde situăm monstruozitatea morală, de care biologia nu ar putea da seamă? Dacă definim monstruosul ca pe o abatere de la normă – poziție care întrunește, pînă la urmă, consensul celor care se aplecă asupra acestui obiect de studiu –, care este norma, avînd în vedere că aceasta se modifică după epocă și după spațiul geografic? Dacă monstruosul este o abatere, aceasta este o eroare ori are un sens?

Aceste cîteva întrebări, unele încă valabile în vremea noastră, nu sînt deloc noi. Ele au fost puse, implicit sau explicit, încă din vechime. La Roma, Legea celor XII table (451-449 î.Chr.) dispune uciderea copilului născut cu o diformitate manifestă, ceea ce amintește, desigur, de un vechi obicei spartan. Din textele clasice rezultă că – aflăm dintr-un studiu al lui Antoine Leca (Corpus contra formam humani generis. Note sur le monstre en droit romain”, în Le „monstre” humain: Imaginaire et société, Aix-en-Provence, Presses Universitaires de Provence, 2005, http://books.openedition.org/pup/6812) –, deși numeroși autori mărturisesc că valurile Tibrului au înghițit mulți nou-născuți în privința cărora pontifii decideau că sînt făpturi monstruoase, totuși aceia care prezentau diferite diformități păstrînd însă o înfățișare umană nu erau eliminați, dar nu puteau figura între oamenii liberi. De ce trebuia ca, în anumite cazuri, să se pronunțe pontifii? Pentru că nașterea unui monstru era, conform artelor divinatorii, o prevestire funestă pentru cetate. Odată cu instaurarea creștinismului, dreptul de a-și condamna la moarte sau la expunere propriii copii a fost abolit.

Pe de altă parte, sursele antice nu propun doar o perspectivă asupra monstruozității indivizilor. Cartea a VII-a din Naturalis Historia a lui Plinius cel Bătrîn (23-79) oferă, pe lîngă enumerarea unor abateri individuale de la „norma” naturală, și un întreg catalog de populații monstruoase situate, de regulă, la marginile lumii. India, în special, e bogată în astfel de „rase monstruoase”: oameni cu cap de cîine, monopozi care se deplasează prin sărituri rapide și își țin umbră cu propriul picior, alții cu ochii pe umeri sau lipsiți de gură... Deși a fost acuzat adesea de credulitate, Plinius își ia măsura de precauție de a nu garanta pentru aceste fapte; pentru toate cazurile îndoielnice – care nu sînt puține, după cum arată chiar și scurta noastră selecție – el atribuie întreaga responsabilitate surselor sale grecești. Cum explică savantul existența acestor monștri? Prin puterea naturii care, în ingeniozitatea ei, e capabilă să creeze întregi populații monstruoase spre propriul amuzament și spre uimirea omenească. Textul plinian are consecințe pe termen lung: nu doar Antichitatea tîrzie și Evul Mediu perpetuează – prin cosmografi, geografi, enciclopediști călători, paradoxografi, autori de ficțiune – această moștenire. Îi regăsim încă în Cosmographia umanistului Sebastian Münster publicată în germană în 1544. Înaintea lui, Cristofor Columb, convins că ajunsese în Orientul descris de Marco Polo la sfîrșitul secolului al XIII-lea, era întrucîtva stingherit pentru că nu găsea monștrii promiși de un atît de îndelungat șir de texte.

Creștinismul primea, așadar, o moștenire bogată în privința monstruosului. Ca în multe alte privințe, și aici reflecția Sfîntului Augustin (354-430) din De civitate Dei deschide perspective surprinzătoare. Există populațiile monstruoase? Episcopul Hiponei e rezervat. Totuși, afirmă el, nu trebuie să ni se pară absurdă existența acestora, pentru că, de vreme ce există cazuri izolate de monstruozitate, nu ar fi surprinzător ca, în mod simetric, la nivelul umanității să existe populații monstruoase. Descind și acestea din Adam? – se întreabă el (XVI, 8). Nu trebuie crezut chiar tot ce se povestește – își răspunde –, dar dacă totuși ei există, ori nu sînt oameni, ori dacă sînt oameni, adică ființe raționale și muritoare, atunci descind din Adam. Se înțelege miza acestei întrebări: dacă Adam e și strămoșul lor, sînt susceptibili de a primi Evanghelia, botezul, mîntuirea... În orice caz, consideră Augustin, dacă există, aceste populații monstruoase nu reprezintă un fapt împotriva naturii, ci rezultatul voinței divine care constituie natura întregii Creații (XXI, 8). Rolul lor? Acela de a contribui la diversitatea, frumusețea și ordinea lumii, în interiorul căreia discordanța e doar aparentă, „iluzie optică” a unei priviri ce nu vede întregul. Ridicînd însă ochii spiritului și contemplînd întreaga Creație, ceea ce ni se înfățișează este desăvîrșita ei armonie (De ordine, II, 11).

Pe urmele augustiniene calcă și Isidor (560/570-636), episcopul din Hispalis (Sevilla), canonizat în 1598. În cadrul Etimologiilor, enciclopedie extrem de influentă pînă la sfîrșitul Evului Mediu, cartea a XI-a vorbește despre om: mai întîi în normalitatea sa (anatomia și vîrstele de la naștere la moarte). Apoi despre portenta, făpturile monstruoase. Sfîntul Isidor prezintă o clasificare a acestora: monștrii creați de Dumnezeu, cei individuali (și aici apare o subclasificare în funcție de dimensiuni, numărul și poziția organelor atinse de anormalitate etc.) și populațiile monstruoase de la marginile lumii. Primii constituie (așa cum afirmase deja divinația antică) un sistem de semne; prin intermediul lor Creatorul îi poate avertiza pe ceilalți muritori asupra unor evenimente funeste. Despre rasele monstruoase, în privința existenței cărora și Isidor e prudent, sîntem îndreptățiți să credem că împărtășește opiniile Sfîntului Augustin. În plus, enciclopedistul introduce în această clasificare și monștrii mitologici, odraslele ficțiunii. Cum e posibil? Aplicîndu-le doctrina evhemeristă: Geryon, de pildă, uriașul cu trei trupuri ucis de Heracles, e doar întruchiparea imaginară a trei frați care se înțelegeau atît de bine încît păreau că au un singur suflet în trei corpuri (XI, 3, 28). Acest procedeu simplist, calificat de istoricii religiilor drept „raționalism elementar”, contribuie, printre alte strategii isidoriene, la perpetuarea mitologiei păgîne între creștini.

Amuzament al naturii, limbaj „cifrat” al divinității, element insubstituibil al frumuseții și ordinii Creației, pură ficțiune omenească – tot atîtea chipuri ale monstrosului pe care le putem interoga în încercarea de a ne cunoaște mai bine pe noi înșine. Dar vom găsi un răspuns?

Anca Crivăţprofesor la Departamentului de Limbi și Literaturi Romanice, Clasice și Neogreacă al Facultății de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București, este traducătoarea și editoarea în limba română, între altele, a operei poetice a Sfîntului Ioan al Crucii.