Unul dintre coșmarurile mele recurente se întîmplă în secretariatul Facultății de Litere. Deschid ușa, intru, mă îndrept spre avizier. Îmi caut numele. Îl găsesc. În tabelul acela imens scrie că nu mi-am dat licența din cauza unei restanțe la sport. Picioarele mi se fac moi, fața îmi rămîne imobilă și mă apucă tremuratul. Singurul gînd pe care-l am în cap e: „Și ce fac acum, o iau de la capăt?“ Încep să caut pe cineva să mă lămurească ce s-a întîmplat. Explic în stînga și-n dreapta că e o greșeală, eu mi-am luat toate examenele și am terminat. Nu e nimeni cu care să vorbesc, oricîte uși aș deschide, așa că mă trezesc lac de apă și speriată.

M-a înnebunit mereu presiunea momentului, gîndul că pot să nu mă adun sau, pur și simplu, să am o zi proastă tocmai cînd era programat marele examen. Viața noastră e această cursă cu obstacole. Trebuie să performăm, să fim deștepți, să trecem peste ele, ca și cînd atunci ni s-ar decide viața.

Mi-am dorit atît de mult să intru la facultate și să vin la București încît, pînă s-au afișat rezultatele, vara a fost oribilă. Prietena mea dăduse la Filozofie. Eu am intrat, ea a picat. Nu știam cum s-o consolez. Tristețea și dezamăgirea ei, anul în care urma să stea acasă și să se pregătească pentru admitere ne copleșiseră. În anul acela am vizitat-o ca pe un convalescent. Ai mei ne încurajau. Știau oameni care încercaseră să intre la Medicină cîte opt ani la rînd. O viață. Mi se părea nebunie curată.

Am trecut prin examene de tot felul. Grele, triste, amuzante, tembele. Aveam cîte douăsprezece într-o sesiune. Ne învățaserăm. Statul pe holurile reci și prost luminate, ore în șir, pînă îți venea rîndul, te dematerializa. Intrai, în sfîrșit. Trăgeai un bilet îngălbenit și încercai, cu ultimele puteri, să-l convingi pe cel din fața ta, la fel de obosit ca și tine, că știi despre ce vorbești. Cîte unei colege i se mai făcea rău. Nu de la emoții, neapărat, ci de la acea sfîrșeală care ne atingea pe toți.

Au fost și momente în care m-am simțit bine. Pentru că mi-a făcut plăcere să vorbesc cu cel din fața mea. Atunci am uitat că eram la examen. Devenise mult mai importantă conversația decît nota.

Cred că e nevoie de talent și de stil ca să te poziționezi corect față de cel mai mic decît tine. Care poate să știe sau nu. Dar ar fi bine să nu iasă șifonat din întîlnirea cu tine. Vorbesc mai ales de examenele orale. Cele scrise au alte reguli. În singurătatea unor săli mari, alături de alți emotivi ca și tine, te faci mic, invizibil, și încerci să te concentrezi și să dai tot din tine.

Ilustraţie de Ion BARBU