Tendințele ce descriu evoluția socio-economică a umanității arată creșteri lineare din 1750, apoi creșteri exponențiale după 1950. În șapte decenii, populația lumii s-a triplat, consumul de energie e de șase ori mai mare, talia economiei (PIB-ul mondial) a crescut de zece ori. Urbanizarea, transporturile, infrastructurile, producția agricolă, șeptelurile de animale, abatoarele, turismul, consumul de apă, producția de plastic, termocentralele, barajele uriașe… toți indicatorii globali descriu curbe exponențiale. Oamenii de știință care au studiat această perioadă vertiginoasă (precum Paul Crutzen, premiul Nobel pentru chimie) au denumit‑o „Marea Accelerare“.

Accelerează umanitatea, dar ce se întîmplă cu planeta pe care aventura umană se desfășoară? Concentrațiile de gaze cu efect de seră responsabile pentru dereglarea climei (dioxidul de carbon, metanul, protoxidul de azot) descriu creșteri ce ies din intervalele de variabilitate naturală. Pe lîngă indicatorii climatici, avem o paletă largă de tendințe critice pentru echilibrul planetar: acidificarea oceanelor, extincția biodiversității, ocuparea solurilor, epuizarea resurselor halieutice, pierderea pădurilor.

Științele naturale relativizează ideea de „progres“, dezvoltată de științele sociale și exploatată de mișcările politice. Tabloul Marii Accelerări ne arată că expandarea antroposferei (sfera activităților umane) provoacă dezechilibre ireversibile în atmosferă, litosferă, pedosferă, hidrosferă, criosferă, biosferă. Umanitatea modifică ciclurile biogeochimice ce asigură circulația elementelor (carbonul, apa, azotul, fosforul, sulful) între aceste sfere planetare. În cîteva decenii vertiginoase, specia noastră a devenit principala „forță geologică“ pe Pămînt. Ea extrage oricare materie din mediu și o deplasează oriunde pe glob, mută speciile de animale și plante între continente, generează fluxuri de energii gigantești, creează și introduce în metabolismul planetei noi entități chimice și biologice.

Azi, oamenii consideră că „mai mult, mai repede, mai departe“ (accelerare) înseamnă musai „mai bine“ (progres). Toate societățile își doresc continuarea dezvoltării – inclusiv cele extrem de dezvoltate. Prin urmare, forțele politice promit propriilor popoare „creșterea PIB-ului“. Putem zice că pentru orice țară acesta este obiectivul sistemic, adică cel care configurează și orientează toate celelalte obiective (economice, sociale, chiar și cele culturale).

„Noi nu credem ceea ce știm.“ Această formulă, a filozofului Jean-Pierre Dupuy, exprimă problema noastră esențială. Noi știm, dar nu credem că Terra nu are capacitatea de a susține (carrying capacity) toate proiectele de dezvoltare existente astăzi în lume. Statele și instituțiile internaționale știu, dar refulează faptul că nu avem la dispoziție suficient „glob“ pentru globalizare. Pentru ca programele de dezvoltare la care trudesc popoarele lumii să poată fi toate atinse ar fi nevoie de mai multe planete, dar nu avem decît una, Terra, pe care nu o putem dilata.

Nici că se poate mesaj mai clar și mai consensual decît cel al comunității științifice cu privire la urgența climatică! De ani buni, știința permite elitelor noastre (politice, economice, civice) să știe că amînarea măsurilor pentru reducerea emisiilor de carbon va conduce la o catastrofă climatică ireversibilă (pentru noi ca indivizi, ca societăți, dar și pentru specia noastră). Totuși, majoritatea copleșitoare a acestor elite continuă să facă alegeri complet dezinhibate față de avertismentul științei, exprimîndu-se și comportîndu-se de parcă nu l-ar crede.

Lipsa reacției ne menține pe traiectoria spre +5° C (la orizontul 2100). Cum ar arăta lumea cu +5° C? Haideți mai întîi să vedem cum a arătat cînd temperatura globală avea -5° C față de cea actuală, adică pe vremea ultimei glaciațiuni (Wurm, pînă acum 14.000 de ani). Comparația retrospectivă ne ajută să înțelegem ordinea de mărime a schimbării viitoare. Pe atunci, un ghețar cu pînă la 3 km grosime acoperea o parte a continentului nostru, nivelul mărilor era mai scăzut cu 120 m, ceea ce modifica profund zonele litorale. N-ați fi recunoscut flora și fauna fiindcă, pe lîngă ghețarul său, Europa avea zone de tundră, ca Siberia astăzi… Deci 5° C e enorm! E ușor de înțeles că societățile n-ar putea trece printr-o asemenea transformare cu voie bună. Să luăm +5° C nu e doar o chestiune climatică, ci și de pace.

Zilele trecute, ONU arăta că emisiile au crescut cu 1,5% pe an în deceniul pe care îl încheiem și că ele trebuie reduse cu 7,6% în fiecare an în deceniul pe care îl începem, pentru o reducere de peste 50% pînă 2030. Se poate? Se poate, dar cu ambiție! Avem exemplul președintelui Roosevelt și al societății americane în urma dezastrului Pearl Harbor, din 1941. Atunci economia SUA a fost complet reorientată în doar cîteva luni. Ford sau General Motors n-au mai fabricat nici o mașină civilă, ci doar echipamente de război. Finanțarea economiei, obiectivele de producție și comportamentul consumatorilor s-au modificat rapid și au evitat căderea în prăpastie. Acum lumea întreagă are nevoie de o ambiție asemănătoare pentru a evita colapsul ecologic. Lupta pentru climă e în primul rînd o chestiune de atitudine.

Bogdan Gioară este politolog. Fondator al Asociației Reper21.

Foto: wikimedia commons