Sever Voinescu: Cînd Ioan T. Morar mi-a propus titlul „Români în legiunea străină“ pentru această ediție a conferințelor noastre, vă mărturisesc că am ezitat un pic. Nu i-am răspuns imediat și înclinam să-l rog să găsească, totuși, o temă mai bună, dar citind presa franceză pe 14 iulie, cînd e Ziua Naţională a Franţei, am dat de o știre. Preşedintele Senatului francez, dl Gérard Larcher, a acordat cetăţenia franceză unui român pe nume Radu Ogrean. Acest român este în Legiunea Străină de 14 ani şi a meritat onoarea de a primi cetăţenia franceză în sediul Senatului francez, din mîna preşedintelui Senatului, de Ziua Națională a Franței, pentru că a fost grav rănit pe cîmpul de luptă. Luînd parte la operațiunile militare franceze din Mali, Radu Ogrean a fost pur și simplu ciuruit de jihadiștii cu care a ajuns să se lupte de-aproape,  privindu-i în ochi. A stat în spital șase luni, a trecut prin multe operații, i s-a amputat un picior. Au trecut alte șase luni pînă cînd să reînveţe să-şi folosească mîinile şi s-a reîntors în Legiunea Străină, ca infirmier. A primit cetățenia franceză devenind fiu al Franţei, „non par le sang reçu mais par le sang versé“, după cum se spune într-o formulă poetică devenită aproape sacră. Am fost foarte impresionat de povestea asta şi atunci mi-am dat seama că alegerea lui Ioan T. Morar e foarte potrivită. O parte a românilor care emigrează își pun viața în pericol și își varsă sîngele la propriu pentru pentru alte ţări. Merită să înțelegem de ce. (...)

Ioan T. Morar: Am ales acest subiect pentru că Legiunea Străină fascinează pe mulți, inclusiv pe mine. Am cunoscut acum 25 de ani un astfel de „legionar străin“ la Bucureşti. Întors din Legiune, și-a deschis o firmă de jucării de lemn şi am fost uimit de acest drum pe care l-a luat. Apoi am ajuns consul general la Marsilia, şi am primit o invitaţie la Balul Legiunii Străine. Balul se ținea la Aubagne, oraș care nu este doar locul de naştere al unui mare scriitor provensal, Marcel Pagnol, ci şi sediul Legiunii Străine. Acolo l-am întrebat pe generalul care era comandantul Legiunii Străine dacă au români – ştiam că au – şi a zis: „Avem“. „Și cum sînt? Sînt buni?“ Mi-a răspuns „Sînt buni, foarte buni, cei mai buni!“. După aceea am cunoscut diverşi legionari care veneau la Consulat cu diverse probleme.

„Legio, patria nostra“ este deviza Legiunii, adică „Legiunea este patria noastră“. Acesta este şi jurămîntul foarte scurt pe care-l spun legionarii atunci cînd primesc semnul distinctiv – chipiul alb. Legiunea Străină se definește pe propriul site ca o trupă de asalt, parte din armata terestră franceză, reprezintînd 11% din capacitatea operaţională terestră a Franţei. Are regimente amestecate – cavalerie şi infanterie – şi de contact direct, adică geniu. Un total de 11 regimente. Sînt aproximativ 9.000 de soldaţi activi în fiecare an. E o instituţie unică în lume, deschisă în special străinilor. Există excepţii, sînt primiţi şi francezi, şi ceea ce mi se pare foarte interesant, titlul lor va fi tot de străini în Legiune, ca şi al celorlalţi.

O regulă interesantă la recrutare: în principiu, nu poţi să ajungi în Legiunea Străină dacă ai făcut o şcoală militară. Totuși, eu am cunoscut un român care a fost ofiţer de armată în România, a plecat în Franţa şi a intrat în Legiune. Dacă v-aţi uitat la televizor la defilările de 14 Iulie din anii trecuți (din păcate, omul a murit recent), probabil că l-aţi văzut. Era unul din cei cu barbă pînă la piept, cu șorț de piele și topor ținut pe umăr care încheie parada mergînd într-un pas mult mai lent decît cel de defilare – se spune că acest pas încetinit îi ajută să meargă mai mult, fiind cumva în acord cu un puls liniștit. Acest tip a venit în Franţa să facă o carieră militară și l‑am întîlnit la Centrul de odihnă al Legiunii Străine, la Ciotat, unde locuiesc eu. Am fost invitat de el la acest Centru de odihnă şi am constatat că şi doi bucătari de acolo sînt români. Participaseră la operațiuni militare şi, după ce au terminat stagiul, s-au calificat ca bucătari și lucrează în serviciul Legiunii. Nu este neobișnuit ca, după ce au îndeplinit stagiul de serviciu, unii dintre legionari să ia diverse slujbe administrative, noncombatante, în cadrul Legiunii.

Pe frontispiciul Centrului de Comandă al Legiunii Străine scrie: „Înfiinţată de un rege, a dus lupta de la Camarón sub ordinele unui împărat şi face cele mai mari sacrificii pentru Republică“. Legiunea are o tradiție ce transcende regimul constituţional și vizează Franța însăși. Regele de pe frontispiciu se numeşte Louis-Philippe. El a creat Legiunea printr-o ordonanță din 10 martie 1831, la sfatul ministrului său de război. Împăratul este Napoleon al III-lea, ultimul monarh care a domnit în Franța. În timpul domniei sale, în 1863, un grup de 65 de legionari au rezistat asediului unei forțe de 3.000 de mexicani într-un sat din Mexic numit, pe atunci, El Camarón. Deși copleșiți numeric, legionarii au ținut în loc armata spaniolă un timp îndelungat și în final, după ce comandanții lor și mulți dintre ei muriseră, după ce au rămas fără muniție, fără apă și fără alimente, cei cîțiva supraviețuitori s-au predat numai cu condiția de a li se permite să-și îngrijească camarazii răniți. Acest episod eroic a devenit emblematic pentru atitudinea de luptă specifică Legiunii și are statut de mit în memoria ei interioară. Eroii acelei lupte sînt celebrați în fiecare an.

Raţiunile care împing oamenii să-şi părăsească ţara lor pentru a intra în serviciile Franţei, în Legiunea Străină, sînt destul de bine cunoscute. De cele mai multe ori, opţiunea lor este rezultatul unor crize personale sau familiale, dar și al unor crize politice, economice sau sociale care au loc în ţara lor. Firește, ai mari șanse să găsești printre legionari fel de fel de marginali, refugiaţi, inadaptabili la o viaţă socială obișnuită, insurgenți, anarhiști sau chiar romantici, oameni care vor să fugă de ceea ce sînt ori oameni care au eșuat dramatic în viețile lor. Un total de 150 de naţionalităţi au furnizat trupe Legiunii Străine de-a lungul timpului. Pînă în 2019, erau 149 de națiuni. Dar în 2019, surpriza surprizelor, a apărut un recrut nord-coreean și astfel s-au făcut 150.

Recrutarea în Legiune se face 24 de ore din 24, 365 de zile pe an. Procedura recrutării are ceva dintr-un refugiu: oamenii care bat la uşa Legiunii Străine vin și se predau într-un fel. Dar pot ajunge acolo și ademeniți. Am fost la o reuniune a veteranilor Legiunii Străine care a avut loc la Puyloubier, o comună așezată pe panta muntelui Sainte-Victoire, unde e un azil de bătrîni, răniţi şi invalizi ai Legiunii, care are şi o podgorie foarte mare, fac şi vin acolo, dar au și legătorie de cărţi, ateliere de ceramică și altele. Am întîlnit acolo un tip din Banatul sîrbesc, un ungur care avea și un pic de sînge românesc, care mi-a povestit cum a ajuns el în Legiune. Prin anii ’80 a plecat spre Canada, unde avea rude. A ajuns la Nisa, s-a culcat pe o bancă şi cînd s-a trezit a constatat că cineva i-a furat tot: bani, acte, bagaje, tot. S-a dus la Poliţie, a reclamat şi acolo era un tip care l-a privit atent, l-a văzut că era vînjos și tînăr, a vorbit un pic cu el și l-a întrebat: „Nu vrei un alt viitor?“. El oricum se ducea în Canada să muncească. A zis că vrea. S-a gîndit că stă cinci ani, cît e contractul, face un ban și apoi vede el mai departe. A rămas în Legiune 25 de ani. 

Dacă sînt primiţi după o primă evaluare, recruții îşi schimbă în mai întîi toate hainele, primesc nişte treninguri de antrenament și urmează trei săptămîni de teste medicale, fizice şi psihologice. Au loc multe interviuri, care de fapt sînt veritabile interogatorii, și în acest interval aspirantul este supus unei evaluări continue, făcută de specialişti. Rata de admitere e 1 din 5. Legionarii bătrîni spun că pe vremea lor accesul era mai dificil și că acum exigențele sînt ceva mai relaxate, că generația asta e cam moale. În 2019, de pildă, Legiunea Străină trebuia să recruteze 1.245 de tineri pentru reînnoirea efectivelor. S-au prezentat 6.650 de candidaţi şi au fost admişi 1.260. Sînt recrutaţi la Fontenay-sous-Bois lîngă Paris, apoi sînt duşi la Castelnaudary , în Occitania, într-o cazarmă foarte mare care e combinată cu o fermă, şi acolo fac antrenamente. La finalul antrenamentului urmează un marş spre Aubagne, unde se dă un test. Cei care trec testul, adică 1 din 5,  primesc chipiul alb, „Legio, patria nostra“ şi au devenit legionari. Li se iau actele de identitate şi au două opţiuni: fie să devină legionari cu numele lor, fie să devină legionari sub alt nume. Mulţi optează pentru această a doua variantă, pentru că vin în Legiune fugind de un anumit trecut, vor să nu mai fie descoperiţi şi, simbolic, încep o nouă viaţă, cu un nou nume. După cinci ani, cînd se încheie contractul, li se dă posibilitatea să-şi schimbe numele încă o dată, la primirea cetăţeniei franceze. Dar nu chiar ce nume vor. Cunosc un legionar maramureșean care a stat 16 ani în Legiunea Străină. Se numește Adrian Leordean şi a devenit poliţist în Ciotat. A vrut să-şi schimbe numele, s-a gîndit el să-și pună un nume francez totuși apropiat de Leordean și a optat pentru numele d’Orléans. L-a chemat generalul, şeful Legiunii, şi i-a zis: „Adrian, te cunosc, eşti un băiat minunat, eşti viteaz, îmi place de tine, dar nu vei purta niciodată acest nume“ – şi i-a rupt cererea. Şi aşa a rămas în continuare Adrian Leordean. Înțeleg că generalul avea două particule „de“ în numele lui, avea cel mai probabil o descendență nobiliară, venind din vechile familii franceze și i s-o fi părut că nu e în regulă ca un legionar din Maramureș să dobîndească un nume precum d’Orléans. În orice caz, din cîți români legionari cunosc, unul singur și-a schimbat pînă la urmă numele, preferînd un nume cu totul franțuzesc, dar nu prea i-a ieșit un mare salt onomastic pentru că toată lumea tot „Mișu“ îi zice...

Poate că datorită acestei posibilități de a-ți schimba numele, funcționează pentru mulți ceva ce aș numi „mitul anonimatului“ legat de Legiune. Se spune că ar fi un sanctuar al criminalilor și urmăriților din toată lumea. E adevărat că sînt admişi oameni cu cazier, dar nu sînt primiți criminali. Trecutul fiecărui legionar este cunoscut, mai ales acum cînd mijloacele de verificare ale unei persoane sînt atît de rapide și de cuprinzătoare. (...)

„Chipiul alb“, simbolul Legiunii, este și el purtătorul unei legende. Era de fapt o acoperitoare pentru chipiu care s-a decolorat în deșert. Legiunea Străină, care s-a numit Legiunea Africii, a desfășurat multe misiuni în deşert, iar chipiurile cu această acoperitoare decolorată de soare indicau că purtătorul este un veteran al deșertului. Astfel, chipiul alb a devenit semn distinctiv pentru legionari.

Există un cod de onoare al Legiunii şi mărturisesc că l-am recunoscut în comportamentul multora dintre legionarii pe care i-am cunoscut. Fiecare recrut primeşte codul de onoare în limba lui cînd devine legionar și i se cere să-l bage bine la cap. Codul cuprinde șapte porunci în următorul text: „Legionarule, serveşti voluntar Franţa cu onoare şi fidelitate. Fiecare legionar este fratele tău de arme, indiferent de naţionalitate, rasă, religie; îi arăţi întotdeauna solidaritatea strînsă, care trebuie să unească membrii unei familii. Ești respectuos cu tradiţiile, ataşat liderilor tăi. Disciplina şi camaraderia reprezintă puterea ta, curajul şi loialitatea sînt virtuţile tale. Mîndru de statutul de legionar, arăţi asta mereu în ţinuta ta elegantă, iar comportamentul tău este mereu demn, dar modest. Baraca ta este întotdeauna curată. Soldat de elită, tu te antrenezi cu vigoare, îţi vezi arma ca pe comoara ta şi ești constant preocupat de forma ta fizică. Misiunea este sacră, o execuţi pînă la capăt şi, dacă este necesar, în operaţiuni, cu riscul vieţii tale. În luptă acţionezi cu pasiune şi fără ură. Respecţi adversarii dispăruţi, niciodată nu-ţi abandonezi morţii, răniţii şi armele“. Mi se pare că acest imperativ, de a lupta „cu pasiune și fără ură“, ar putea naște discuții multe. (...)

Ioan T. Morar este publicist și scriitor, fost consul general al României la Marsilia.

Foto: Ciprian Hord