În filmul The Wild Ones, Marlon Brando este liderul găștii Black Rebel Motorcycle Club. Întrebat de o fată „Împotriva a ce vă răzvrătiți?”, acesta răspunde insolent și imperturbabil „Ce aveți?”. Anul este 1953, America a ieșit ca marele cîștigător din cel de-al Doilea război mondial și se îndreaptă spre una dintre cele mai prospere perioade din istoria să. De unde, atunci, rebeliunea?

Antropologia poate propune un punct de plecare din alt loc și alt timp: Africa colonială și post-colonială studiată de antropologii britanici Max Gluckman și Victor Turner. Amîndoi trăgîndu-se din funcționalism, vedeau societatea ca un organism unitar, ținut laolaltă de tradiții, structuri sociale, moralitate și solidaritate, de un mod de a gîndi și de a simți la fel. Dar, ca buni etnografi și atenți teoreticieni, fiecare și-a construit o interpretare antropologică ce pleacă de la prezenţa și importanţa conflictului social. Și amîndoi ne pot ajuta să înțelegem ce a fost și ce nu a fost Woodstock-ul în evoluția societății occidentale.

O să presupun că cititorii sînt familiarizați întrucîtva cu istoria festivalului, așa că voi insista doar asupra unui aspect care mă interesează aici. Woodstock a fost un ritual al rebeliunii. Printre multele motive care s-au adunat oamenii la ferma lui Yasgur a fost rebeliunea împotriva sistemului, „the man”, normalul și obligatoriul. Împotriva războiului, împotriva sexualității burgheze, împotriva rasismului, împotriva capitalismului, împotriva politicienilor și împotriva răului din lume. Country Joe a adunat zeci de mii de voci să ridice un deget mijlociu în faţa politicienilor și militarilor care îi trimiteau în Vietnam. Armele lor erau iubirea exprimată prin sex, droguri și muzică - nu neapărat toate laolaltă, nu neapărat în această ordine.

În Africa, Gluckman a observat că multe ritualuri se învîrteau în jurul unor tensiuni ontologice din societate. Tineri contra bătrîni, femei contra bărbați, cei slabi contra celor puternici. Conflicte mocnite în viața de zi cu zi deveneau evidente în ritual, simbolizate prin exces și inversiune. Ca un bun funcționalist, Gluckman întoarce la 180 de grade rolul rebeliunii care nu contestă decît aparent ordinea socială. Regele este umilit, dar regalitatea rămîne recunoscută. Agresiunea simbolică se îndreaptă asupra persoanelor, nu asupra sistemului. Mai mult, ritualurile rebeliunii duc tocmai la conservarea și reproducerea societății, așa cum o valvă eliberează presiunea acumulată dintr-un sistem închis și îi permite funcționarea pe mai departe. 

De unde presiunea? 

A jucat oare Woodstock un rol similar în societatea americană? De unde presiunea? Aici ne ajută o altă idee, din sociologie de aceasta dată. Ipoteza Easterlin pleacă de la relația între fertilitate și prosperitate în ciclurile generaţionale vestice. Pe scurt, cohortele cu puţini membri, cum a fost „generația tăcută” născută în anii `20-`40, tind să producă mai mulți descendenți. Atunci cînd cohorta generaţională este redusă cantitativ, oamenii au acces ușor la locuri de muncă, competiția socială este redusă, iar decizia de a face copii (și într-un număr mai ridicat) este ușurată. Dar acest fenomen duce la o viitoare generație cu mulți membri, cum a fost cea născută în anii `40-`60, așa numiții „baby boomers”. Aceștia întîmpină o altfel de realitate socială. Numărul ridicat al acestora duce la competiție socială pentru accesul la educație și la locuri de muncă. Tensiunea socială creşte în directă relație cu presiunea demografică. Pentru un exemplu familiar, gîndiți-vă la „decreţei”, generația născută în anii `60-`80 în România în urma politicilor nataliste ale unui stat totalitar. Aceștia au fost în avanposturile anticomunismului popular și au condus la schimbarea socială post-`89 mînați de presiunea socială a competiției și a revoltei împotriva sistemului vechi și a constrîngerilor acestuia.

În Statele Unite ale anilor `60-`70, această cohortă imensă este cea care a dat naștere contraculturilor ce s-au întîlnit la Woodstock, care au trăit „vara iubirii” din San Francisco, care au început să experimenteze sexualitatea liberă, care s-a deschis către idei religioase și spirituale venite din mistica orientală, care a încercat organizarea economică și socială a comunelor autonome egalitariene.

În fiecare dintre aceste dimensiuni, generația flower power se împotrivea status-quo-ului. Într-un fel sau altul, hipioții se opuneau structurilor sociale bazate pe monogamie și familii stabile, pe religii organizate doctrinar sau secularism rațional, capitalism și economie de piață, se opuneau statului naţional poziționat geopolitic în opoziție cu alte state naționale. Împotriva societății „așa cum e” se ridica comunitatea „cum ar putea să fie”, utopia împotriva pragmatismului, libertatea împotriva constrîngerilor.

Aici ne ajută perspectiva asupra ritualului ca transformare. Ca și profesorul sau Gluckman, Turner ia în serios conflictul ca element fundamental al vieții sociale, însă îl pune în relație dialectică cu stabilitatea și reproducerea organizării sociale. Reluînd o temă studiată de Van Gennep, Turner analizează practicile și reprezentările mentale ce însoțesc parcursul social al omului în riturile de trecere dintr-o identitate veche într-una nouă. Transformarea individuală este un fenomen atît individual, cît și social, care pune în contrast tensiunile intra- și inter-umane și oferă o rezolvare recurentă a problemelor ontologice ale societății. Ideea fascinanta a lui Turner este cea de liminalitate, un spaţiu ideatic dar și material în care structura socială este contestată și temporar abolită. Ierarhiile se dizolvă sau sînt inversate, normele se suspendă, identitățile sociale dispar și, o dată cu ele, întreaga organizare rigidă a vieții pe care Turner o numește „societas”. Dar societatea nu dispare, ea este înlocuită de o nouă formă de interacțiune socială între indivizi - „communitas”. În acest loc simbolic, indivizii devin similari, diferențele sociale se estompează, regulile „normale” sînt înlocuite de o efervescenţă socială și psihologică în care totul este posibil. Oamenii trăiesc în zona „betwixt and between”, „nici aici, nici acolo”, spațiul liminal al anti-structurii. Însă trăirea liminală este doar temporară. Ritualul închide cercul prin întoarcerea la structură, la viața de zi cu zi cu regulile și identitățile care fac societatea să funcționeze pe termen lung. Individul se schimbă, dar societatea rămîne la fel.

Schema turneriană poate explica cum Woodstock a reprezentat exact acest moment liminal în transformarea generației „baby boomers”. Festivalul a reprezentat momentul culminant al unei rebeliuni împotriva societății postbelice, împotriva conservatorismului tăcut al Americii eisenhoweriene, împotriva familiei din suburbii cu mașină, copii, peluză, cățel, steagul în faţa casei și grătarul din spatele ei, votînd democrați sau republicani fară ca alegerea să reprezinte o schimbare reală, uniţi în faţa pericolului real sau imaginar al comunismului sovietic. Toate aceste structuri au fost contestate de contracultura anilor `60. La Woodstock, oamenii au anulat ierarhiile, s-au contopit într-un tot unit de iubire și libertate, de explorare a limitelor ființei umane.

Woodstock începe cu Ritchie Havens, care își folosește chitara ca un instrument de percuție, intrînd în transă că un şaman siberian, purtînd cu el întreaga comunitate în jurul ideii de „libertate”. A doua zi, Santana și formația sa duc transa mai departe cu un Michael Shrieve ce hipnotizează din spatele bateriei pe „Soul Sacrifice”. Muzicienii și audienţa se contopesc într-un organism ce pulsează pe ritm și creativitate exuberantă.

Dar cît de mult se poate întinde ritualul destrămării structurii sociale? Anti-structura liminală are limitele ei. Transa și libertatea extremă sînt extenuante cognitiv și social. Nevoia de structură își face simțită prezenţa pe fondul epuizării resurselor liminalităţii.

Și iată cum se încheie festivalul, cu Jimi Hendrix improvizînd pe marginea imnului Statelor Unite, probabil una dintre cele mai slabe interpretări ale sale. Solo-ul suna chinuit, creativitate fără orizont pe fondul dezorganizării care a împins programul către dimineață. O melodie înălțătoare pentru patrioții împotriva cărora s-a strîns comunitatea Woodstock devine un simbol al dezagregării unei generații, care a îmbrățișat contracultura, dar nu a reușit să înlocuiască structura socială existentă. Alternativa la structura emoțional-politică din „Star Spangled Banner” nu convinge și încheie festivalul cu expresia limitelor libertății totale.

Cohorta de „baby boomers” a sfîrșit prin a fi înglobată, apropriată, domesticită de societatea americană a consumului, a capitalismului, a liberalismului social și economic ca alternativă pragmatică la revoluție. Rebeliunea s-a sfîrșit, revoluția nu a avut loc. Hipioții de ieri sînt antreprenorii, profesorii, președinții de mîine.

Confirmînd ideile lui Easterlin, următoarea generație este mai redusă demografic, conflictul social se dezamorsează, capitalismul rezistă și se dezvoltă mai departe prin reinventare și globalizare, Statele Unite rămîn societatea dominantă a trecerii în noul mileniu. 

Ce rămîne în spate? 

Epitaful generației Woodstock a fost scris de Hunter S. Thompson în 1971 cînd entuziasmul a murit, și în urma să a rămas senzația inefabilă a unui fenomen unic dar efemer, a utopiei nerealizate: „San Francisco în mijlocul anilor `60 era un timp și un loc foarte special căruia să-i aparții. Poate a însemnat ceva. Poate că nu, pe termen lung… Dar nici o explicație, nici o combinație de cuvinte sau muzică sau amintiri nu poate să atingă acel sens al conștiinței că ai trăit în acel colt de lume și de timp. Orice ar fi însemnat asta. Istoria e greu de aflat, datorita porcăriilor vîndute, dar chiar fară să știi „istorie” pare perfect rezonabil să te gîndești că din cînd în cînd energia unei întregi generații erupe într-un lung și frumos fulger, pentru motive pe care nimeni nu le-a știut pe moment și care nu pot niciodată să explice retrospectiv ce s-a întîmplat cu adevărat. Era nebunie în orice direcție, la orice oră. Dacă nu peste Golf, atunci pe podul Golden Gate sau pe ruta 101 către Los Altos sau La Honda. Puteai să aprinzi scîntei oriunde. Era o senzație universală fantastică că orice făceam era bine, că noi cîștigam.... Posedam momentul, călăream pe vîrful unui val înalt și superb. Acum, la mai puțin de cinci ani, poți să mergi pe un deal înalt din Las Vegas și să te uiți spre vest, și un ochi bun poate aproape vedea punctul maxim unde valul s-a spart într-un final și s-a rostogolit înapoi.”

Într-un fel, Woodstock a fost unic, dar deloc special. Ideile de rebeliune ritualică și de liminalitate anti-structurală sînt vechi în antropologie, iar legătura cu Woodstock a apărut în discuțiile cu două studente la masterul de antropologie de la SNSPA. Ele studiază ceva fascinant de similar. Nu e Woodstock, e Waha. Laura-Maria Ilie urmărește un grup de performeri care explorează transa din muzica electronică, iar Raluca Bumbac va studia participanții ce caută latura spirituală a festivalului. Amîndouă s-au întîlnit cu interpretări etnografice care evocă tensiunea între structură și anti-structură în mintea și acțiunile unei micro-societăți care re-creează un „communitas” în afara sau împotriva largului „societas”. Cercetările lor surprind un fragment dintr-un fenomen universal uman. Oamenii își creează mereu și pretutindeni spatii liminale prin dans și muzică, prin sexualitate, prin droguri, prin spiritualitate, prin ritual. Mecanismele mentale și sociale ale structurii și anti-structurii sînt universale. Uneori, ele reușesc să se focalizeze într-un fenomen de masă care vorbește despre o întreagă societate la un moment istoric.

Woodstock a fost un astfel de loc și de timp al anti-structurii. Însă ce e val, ca valul trece. Sau, cum ar spune Turner, „omul este o entitate atît structurală cît și anti-structurală, care crește prin antistructură și se conservă prin structură [...] într-o relație de complementaritate, nu contradicție.” 

Radu Umbreş este antropolog convertit la abordările cognitive. Predă la SNSPA și va publica în curînd prima sa etnografie: Trăind cu neîncredere. Moralitate și cooperare într-un sat din Romania.