Rîndunica şi cocoşul în credinţele româneşti
Prezența păsărilor în creațiile populare este extrem de răspîndită. Nu vorbim numai de legendele etiologice, în care sînt explicate originile lor, în strînsă corelație cu mitologia creștină sau precreștină. Le găsim în lirică, în balade, în basme, ca personaje auxiliare sau contraeroi. Găini sau zgripsori, rîndunele sau berze, nu apar doar pasager în cele mai multe dintre speciile folclorice, ci sînt mesageri importanți pentru cei care le cunosc semnificațiile sau chiar ajutoare, ocultate pentru majoritatea ascultătorilor și cititorilor, în urma pierderii vechiului sistem de reprezentări despre lume. Prin slăbirea credinţei, personajele specifice povestirilor superstiţioase sau ale legendelor trec şi în alte categorii. De cele mai multe ori, basmul este cel care le preia, adaptîndu le specificului său – personajele respective explicîndu se prin prisma ficţiunii poetice. La noi, Simion Florea Marian a fost cel care a adunat materiale numeroase și în acest domeniu. Pe lîngă studii variate publicate în revistele vremii, el a publicat, în anul 1883, la Cernăuți, Ornitologia poporană română, cea mai importantă lucrare pentru cercetarea păsărilor în credințele populare românești; mai tîrziu, în anul 1994, o cercetătoare importantă a legendelor românești, Tony Brill, care a adunat un volum impresionant de material pînă în 1957, reușește să dea tiparului o antologie monumentală în trei volume – volumul care ne interesează poartă numele de Legendele faunei și regăsim aici și păsări valorizate mitologic. În ceea ce privește interpretarea acestor materiale, tot Tony Brill finalizează, în 1965, o Tipologie a legendei populare românești, al cărui prim volum e consacrat Legendelor etiologice (volumul a fost publicat în anul 2005); în 1996, Mihai Coman publică Bestiarul mitologic românesc, unde interpretează, pe lîngă animale, și o serie de păsări întîlnite în tradițiile populare. Așa cum vedem, nu sînt numeroase cercetările consacrate păsărilor mai mult sau mai puțin magice din tradițiile românești. În rîndurile de mai jos voi încerca să scot în evidență, pe exemplul cîtorva dintre ele, semnificațiile de care dispun și care, disparate, se găsesc încă în multe credințe și tradiții de astăzi.
Credinţa că rîndunica este un spirit protector al casei este frecvent întîlnită nu numai la români, ci și la ucraineni şi la ruşi. Dacă o rîndunică îşi va face cuib la streaşina unei case, e semn de mare noroc pentru locatari; de asemenea, dacă rîndunica îşi distruge cuibul, e semn neîndoielnic de moarte. La români se spune că „i se suceşte mîna din cot şi se usucă, cui strică un cuib de rîndunică, iar cine încearcă s o omoare, ori să i omoare puii, îşi pierde glasul“ (Tony Brill, Legendele românilor, p. 261), pentru că rîndunelele sînt păsări curate. Cum se explică acest lucru? O legendă românească spune: „Un stol de rîndunele au ieşit înaintea Maicii Domnului, pe un cîmp frumos şi i au spus că fiul ei a treia zi are să învie din morţi (…). Atunci s a mai liniştit Maica Domnului şi a zis către rîndunele:
– Voi rîndunelelor, de azi înainte să fiţi cele mai curate paseri de pe faţa pămîntului; şi la care casă veţi face voi cuibul, acea casă să fie cu noroc. Și cine va sparge cuibul vostru, să fie blăstămat!“ (Brill, p. 304).
S-a încercat chiar să se găsească o explicaţie pentru atributele malefice ale rîndunicii. Într o legendă românească aflăm că venirea pe lume a acestei păsări se datorează refuzului soarelui de a se căsători; fata ce a trecut toate probele la care a fost supusă de acesta a adus sita cerută, dar a fost respinsă în continuare. Soarele a rupt sita şi din ea a ieşit rîndunica: „Da la ce ai trimes o să mă îndemne la însurat dacă mie femeile nu mi s dragi; de aceea am vrut şi eu s o prăpădesc; da pentru că a scăpat ea singură, am lăsat o şi amu dacă nu m a ascultat am rupt o în două [sita – n.n., A.O.], să văd ce i într însa. Că am rupt o, nu mi pare rău. Da mi pare rău de paserea ce a ieşit, că are să fie de pagubă la oameni.
Căci rîndunica nu e curată; ea de aceea are pe guşă sînge. Un om de a ieşi dimineaţa şi i a trece peste cap o rîndunică, îl năvăleşte sîngele pe nas şi pe gură, ori de trece pe sub o vacă pe deasupra, laptele de vacă e cu sînge“ (Brill, p. 300), aşa cum se întîmplă în cazul duhurilor casei.
Legătura cu lumea morţilor (în calitatea ei de personificare a spiritelor strămoşilor) este surprinsă de legendele româneşti: „Cînd se vede rîndunica zburînd ca o săgeată pe deasupra apelor şi atingînd cu ciocul luciul apei, lumea zice că ia apă s o ducă la morţi în cimitire“ (Brill, p. 261). La ruşi se spune că va muri cineva în casa respectivă dacă va intra o rîndunică pe fereastră.
Cocoșul – simbolul protecției și al bogăției
Cine nu a auzit basme în care există păsări (găini, raţe) care fac ouă de aur (aurul era, și este încă, simbolul bogăției supreme)? Să nu uităm nici de celebra „Punguţa cu doi bani“, unde cocoșul moșului e năzdrăvan și contribuie, după o serie de peripeții care mai de care mai incredibile, la dobîndirea unei bogății pe căi supranaturale. Motivul acesta nu este specific doar folclorului românesc, după cum nici credințele despre puterile magice ale cocoșului sau găinii nu ne sînt specifice numai nouă.
În mod universal simbol solar, „cocoşul este pasăre credincioasă şi năzdrăvană. Cocoşul, singurul dintre toate vieţuitoarele, vede noaptea cînd se deschide cerul şi tot el aude toaca din cer. Cînd cîntă noaptea de trei ori, alungă duhurile necurate, zmeii, strigoii; cînd cîntă despre ziuă, sperie dracii şi scorpiile, care pier“ (după cum spunea Constantin Rădulescu Codin, sintetizînd credințele vremii lui). De asemenea, credința general răspîndită este că „de casa unde e cocoş, nu se apropie nici o necurăţenie“. Multe credințe spun că fără cocoş animalelor nu le va merge în gospodărie, laptele vacilor nu va fi bun, nu va avea gust. E de preferat ca acest cocoş să fie negru; alte reprezentări impun valorile faste cocoşului alb – despre el se spune că aduce fericire în familie. Cocoșul e un fel de spirit înlocuitor, un fel de strămoș întrupat care are grijă de prosperitatea familiei (să nu uităm că, la temelia unei construcții, într-o perioadă mitologică mai tîrzie, cînd s-a renunțat la victimele umane omorîte pentru a da durabilitate clădirii și, prin extensie, familiei, erau îngropați cocoși sau găini și cu sîngele lor era stropită noua construcție). Prin urmare, dacă într o gospodărie va muri cocoşul, e semn că în curînd se va produce un incendiu sau chiar neplăceri și mai mari.
Dar să revenin la cocoșul aducător de bogăție. Nu e vorba de prosperitate în general, pe care pasărea, prin simpla ei prezență, o conferă gospodăriei de care aparține. E vorba acum de un surplus de abundență obținută de regulă prin magie. Orice stare de anormalitate ce aducea un surplus pozitiv proprietarului peste noapte nu era văzută cu ochi buni. Dacă nu se presupuneau neapărat relații cu personaje demonice prin excelență – o înțelegere cu diavolul, de exemplu, soldată cu vinderea sufletului, obținerea de asemenea instrumente aducătoare de bogăție prin intermediul vrăjitorilor –, multe tradiții populare vorbesc de posibilitatea de a obține singur, prin activarea unor principii magice, într-un context specific. De data aceasta pasărea nu mai este un partener protector, ci un simplu auxiliar produs la comandă, pentru a îndeplini dorințele proprietarului.
Referitor la caracterul demonic al cocoşului există numeroase reprezentări. Se spune că se în-tîl-neşte un cocoş deosebit care începe să cînte chiar din ou. Cînd va fi mare, va fi cel mai puternic şi mai curajos din regiune. El este primul care cîntă la miezul nopţii, de el se teme şi diavolul. În credinţele mai multor popoare, majoritatea spiritelor domestice sînt obţinute prin clocirea unui ou ales special de către viitorul proprietar, fiind ţinute la subsuoară timp de mai multe zile. După încheierea perioadei de incubaţie, din ou va ieşi o făptură care are înfăţişare de pui de găină, numit spiriduş. Despre aceasta se spune că aduce bani, cereale, luînd în schimb sufletul posesorului, la moartea lui (aici se face trimitere clară la ideea de intermediar diabolic; necuratul este cel care permite activizarea principiilor magice care duc la apariția instrumentului aducător de noroc). Pentru a l servi pe stăpîn, trebuie să fie hrănit cu omletă. „Cine are pe dracul în casă, îl ţine în pod sau într o cămară deosebită, îi dă să mănînce cir de mămăligă şi alte cele, dară mai cu seamă îi place tare laptele. Numai cît sărat să nu i deie… Cînd poate că uită într o zi să i dea de mîncat, nu face nimic altă, decît răstoarnă toate oalele şi toate blidele de pe poliţă, în mijlocul casei, cu gura în jos, fără să le strice.“ Dacă plăcerea nu i este satisfăcută, proprietarul este pedepsit prin arderea gospodăriei. Doar cu mare greutate se poate scăpa de el (dacă este omorît, provoacă incendii). Stăpînul poate scăpa de el doar dîndu i să împlinească „sarcini imposibile“ – să aducă apă în sită, lumină în sac etc. Alte credințe spun că un cocoş bătrîn se poate transforma foarte probabil într-o fiinţă demonică. Cocoşul care a trăit 3, 5, 7 sau chiar 9 ani va face un ou mic; din el va ieşi o făptură demonică ce poate lua chipul unei dîre de foc, scîntei, motan, omuleț.
Antoaneta Olteanu este etnolog și profesor de literatură și civilizație rusă la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București. Este autoarea unor volume precum Calendarele poporului român, Școala de solomonie. Divinație și vrăjitorie în context comparat, Miturile Rusiei clasice, Rusia imperială.
