Mă, frate-mio, avuserăm parte anu ăsta de o toamnă cum mai rare are omu parte să vadă. Lungă și frumoasă, însorită și mănoasă, de ne sădi la toți în suflet bucurie și voie bună. Că-mi și zîsă Saiche a lu Zăpăcitu, tractoristu, de:

– Mă, nea Mărine, dacă ar fi toate toamnele așa, să fiu al dracu de n-aș umbla pe tractor numai cu mînuși albe!

– Mă, Saiche, ai răbdare, că odată și odată o să scape oamenii nu numa de foamete, da’ și de murdărie.

Cum să apropiau zilele lu ’78 de fundu sacului, îi zic lu Veta:

– Veto, pregătește-te de drum, că mergem să sărbătorim anu nou la București, la nașu Pantelică.

– Mărine, io parcă n-aș merge.

– Fă, zîc, nici io n-aș merge, da’ n avem încotro, că mi-a trimis nașu vorbă că nu cumva să-l las fără zaibăr de anu nou, să se-neacă cumva frunu cu sarmale și, dacă n-are ce loa de beut și dă ortu, îl am pe suflet și-l port în spinare pe lumea ailaltă. Și io, decît să fac pe măgaru cu a bătrînă în spinare, de rîsu lumii, mai bine îi duc zaibăru și gata!

– Mărinee, Mărine, te-ai prostit, ai început să crezi în blestemele lu Pantelică?

– Nu, fă, da’ mă fac să cred, că nu-i stric omului plăcerea. Da’ o răzbunare tot am io pentru iel, și nu pă lumea ailaltă, pe asta, d-aici.

– Ce răzbunare ai?

– Îl loăm cu noi și pe nepotu Sucă, să le organîzeze viața la alde nașu.

Zis și făcut. Ne făcurăm noi papornițăle, umplurăm dămigenele. Pe Bismarc îl luoarăm viu. Bismarc, de, curcanu de i-l ducem lu nașu plocon. Nu-l tăiarăm, că ie mare al dracu, înfoiat și țanțoș, că îmi zisă nepotu Sucă:

– Mă, Nea Mărine, nu-i loua gîtu lui Bismarc, că ne deșală pînă la București. Lasă-l viu, să să care sîngur. Am io grijă de oel!

Mă, zîc, nu ie prost degeaba Sucă ăsta, are iel ceva în zama de sub căciulă.

Așa că pe Bismarc îl luoarăm viu și i l detei în grijă lu nepotu Sucă.

Pă’ cu Bismarc avuserăm năroc, că în compartiment ierea o-nghesuială de nu-ț puteai trage sufletu, da’ ierea una îmbrăcată în roșu.

Mă fraților, cînd o văzu Bismarc, unde nu să-nfoiă de zîceai că plesnește și io bag samă că ar fi plesnit dacă din cînd în cînd n-ar fi dat drumu la presiune. Nepotu Sucă să uita pă geam și fluiera. Bismarc începu să gîngurească, așa că goni compartimentu. Rămasărăm numa noi și unu gras, de sta pă trei locuri.

– Matale, zîc, nu ți-e frică de curcan?

– Nu, zîce omu, dacă ai ști matale cîți din ăștia au intrat în ghiozdanu meu – și să bătu cu mîna pă burdihan.

Eee, cu chiu, cu vai, ajunserăm noi la București, da’ nu-nainte de a plăti o amendă pe măsură, că al dracu curcan, cînd veni comtrolu, nu statu și iel ca lumea, liniștit, sub bancă, că controloru avea niște ciorapi vișinii și, cînd îi văzu Bismarc, începu să-i ciugoală, de se sperie omu și sări în brață la Veta.

– Bine zîc, că fusăi de față, Veto, tată, că dacă veneam de-afară dupe culoar și te găseam c-un ceferist în brață cred că nu-ț mai trebuia belet de-ntors.

(din volumul Să rîdem cu nea Mărin, Editura Humanitas, 2014)